un vis matinal

sunt în mort, puţin mahmur, o cafea scurtă, un plic de zahăr, o ţigară

mai devreme tremuram acasă pe budă, poate că de frig. prima dată m-a trezit maică-mea, am adormit iar apoi m-am trezit după vreo 2 ore. tremur şi-mi amintesc ce-am visat după ce m-a sunat maică-mea

câteva întoarceri acasă, noaptea târziu sau spre dimineaţă.
prima. străduţa pe care trebuie să cotesc şi în al cărei capăt e poarta mea e populată de o grămadă de câini. sunt paşnicii şi oricum nu mi-e frică de câini, trec printre ei şi ajung acasă.

a doua. strada e plină iar de câini şi în plus câteva pisici. pornesc printre animale, le urmăresc cu privirea şi-mi dau seama că-n tot umbletul lor paşnic aşteaptă doar un impuls pentru a se năpustii asupra mea. un câine alb cu pete maronii, aprope portocalii, o câţea cred, cu o ureche pleoştită, mi se freacă de picior în mers parcă întâmplător şi parcă oferind sau aşteptând afecţiune. stiu că e o mişcare calculată, îmi spun, tot ce aşteaptă javra e o reacţie mai bruscă din partea mea, o simplă dereglare în nepăsare, în mecanica paşilor mei siguri, să-şi ostoaie setea din piciorul meu. chiar înainte să ajung, să deschid poarta, arunc o privire razantă, circulară. se pare că gestul a fost prea brusc şi simt o muşcătură de pisică în gambă. intru şi închid poarta.

a treia. chelneriţa din veneţia îmi spune că ar vrea să închidă şi dacă vreau să mai stau vreo ½ oră, să cobor la nivelul inferior. (veneţia-i într-un subsol, nu are nivel inferior.) mă simt rău, dar cobor. jos la una dintre mese mai e un bărbat pe care-l văd neclar. schimbăm doar priviri fracturate. chelneriţa îmi spune ceva, râdem amândoi, bărbatul schiţează un zâmbet. apoi, tot ea, îmi spune că a făcut rost de cărţile mele şi că vrea să-i scriu ceva. eu uitasem c-am scos cândva cărţile alea. îmi amintesc ceva neclar, o fată, o senzaţie... îmi pune cărţile în faţă. amintirea, care e doar o imagine difuză, şi se produce în alt spaţiu, undeva în interiorul meu parcă, iar eu sunt dedublat, mă trece brusc într-o dispoziţie bună. chelniriţa deschide o carte şi-mi arată un fragment scurt care i-a plăcut. vrea să-i scriu pe marginea acelei pagini. (pe budă îmi amintesc doar primele 2 cuvinte ale acelui fragment: „mă rog” şi ştiu că nu l-am scris niciodată) stau cu cartea deschisăsub ochi, mi se părea cunoscut, foarte cunoscut, îmi plăcea. ea se-ndepărtează, are ceva de trebăluit. eu mă ridic în picioare şi mă urc într-o boltă din perete, stau pe un pervaz sau o bordură din beton înaltă până la nivelul meselor. nu mă pot opri din râs, ţin cartea în mână şi citesc fragmentul respectiv fără să mă pot opri. Îmi pierd vlaga şi-mi sprijin trupul de perete. Râsul şi cititul sunt două lucruri pe care le fac absolut separat, deşi în acelaşi timp, nu există nici un fel de relaţie între ele.
se-ntoarce chelneriţa şi-mi spune să termin cu prostiile că trebuie să-nchidă. abia când o aud observ privirea uşor dezgustată a bărbatului de la masă. îi văd moaca încremenită într-un zâmbet tâmp. nu mi-ai scris nimic. îmi spune chelneţiţa uşor dezamăgită, mă uit la ea şi-o-ntreb fără să deschid gura dacă se supără, îmi spune că nu-i nimic, o să-i scriu data viitoare. plec.
în noaptea asta intrarea pe străduţă e închisă de o poartă masivă din lemn în care se observă întegrată o uşa mai mică pentru pietoni. deschid poarta şi intru pe stradă. sunt puţin slăbit şi obosit. la primii paşi strada pare goală, dar e foarte întuneric, parcă aş fi intrat într-un tunel. mă obişnuiesc repede cu bezna aproape clar, deşi pe un fundal negru care se mai amestecă cu obiectele şi cu animalele care mişunau. sunt mai multe decât cu o seară înainte. simt teama în tot corpul şi-mi simt corpul aproape imaterial. mă oprisesc. trebuie, oricum ar fi, tot trebuie să ajung acasă. păşesc. o pisică face un salt, e neagră, îmi ajunge la nivelul feţei, se repede spre moaca mea. o dau la o parte cu un reflex neaşteptat şi o trântesc la pământ. altă pisică mi se aruncă asupra gambei, nu reuşesc să mă feresc şi muşcându-mă rupe o bucată de carne, exact cât să-i încapă în gură.
mă retrag, merg cu spatele. ajung la poartă, o deschid, ies de pe străduţă şi o-nchid. e ciudat că afară, pe strada mai mare e lumină, nu-i soare, mai degrabă o vreme posomorâtă, înnorat. în timp ce închideam poarta, simţeam că trag ceva după mine. lângă poartă, pe o bancă de lemn, stau vreo 3 oameni. un bărbat îmbrăcat în costum, o femeie ale cărei trăsături nu le disting, şi chiar dacă o văd de forma unei pete, ştiu că e o femeie aproape tânără. al treilea se-ndreaptă spre mine, o femeie mai în vârstă, aproape o babă, are capul acoperit cu o năframă. venind spre mine îşi întoarce capul şi le strigă celorlalţi: săriţi l-a muşcat javra! atunci observ căţeaua albă cu pete portocalii şi o ureche pleoştită, îmi vine să o mângăi. stă în faţa mea uşor ridicată pe picioarele din spate şi cu fălcile încleştate în pantaloni în dreptul coaielor.
când o privesc şi întind mâna spre ea îmi dă drumul, dar asta doar ca să-şi ia avânt să mă apuce mai zdravăn. coaiele-mi sunt în gura căţelei. baba o trage, încearcă să-i desfacă fălcile dar nu reuşeşte. îmi desfac pantalonii şi-mi bag mâna-n chiloţi, cam disperat, să-mi trag coaiele afară din gura javrei. baba îmi dă o mână de ajutor şi tragem amândoi, după puţin efort comun îmi eliberez unul.

de aici sar în 74. beau o cafea şi-i povestec lui Anrei ce mi s-a întâmplat în ultimele nopţi. ( spaţiul e mult mai mare. seamănă mai mult cu o hală decât cu un bastion, deşi înăuntru pereţii au acelaşi aspect, cărămidă roşie. încăperea-i de 2 ori mai înaltă şi scena e în mijlocul cafenelei, între cele 2 rânduri de mese de lângă pereţi.) îi sună telefonu şi iese afară să vorbească. încep să mă simt rău. am într-un interval scurt de timp o stare foarte oscilantă. simt starea ce precede leşinul, apoi chiar înainte mă simt inundat de bucurie şi de un soi de vigoare violentă, care-mi provoacă dureri musculare. stările astea se inversează de vrei 3-4 ori.
simt o mişcare stranie în interiorul braţului drept. îmi ridic mâneca, pielea braţului meu are nişte umflături rotunde care cresc şi descresc mutându-se dintr-un loc într-altul. le privesc cu fascinaţia spaimei. parcă aş avea în interiorul braţuluio câteva bile de fier într-un perpetuum mobile.
andrei deschide uşa şi-mi spune că nu ştiu cu cine a vorbit, că tre să mergem nu ştiu unde, să facem rost de nu ştiu ce. mă aşteaptă afară. mă simt rău şi n-am chef să merg nicăieri, n-am chef însă nici să mai stau. senzaţia de leşin se acutizează şi văd printr-o ceaţă neuniformă. mă ridic în picioare. cafeneaua începe să se-nvârtă încet, stau nemişcat. după ce se opreşte pornesc spre ieşire, ajung aproape de uşă şi întind mâna spre clanţă. acum sunt mânat de o dorinţă să ies afară aproape materializată. nu mai am aer şi ceva mă-mpinge din spate.
apăs clanţa, deschid uşa. e neobişnuit de mare, foarte înaltă şi din fier, vopsită în negru. o deschid cu uşurinşă chiar dacă e foarte grea. Ieşirea e zidită. Peretele din spatele uşii e identic cu restul pereţilor. cărămizi roţii clădite perfect. o perfecţiune a liniilor pe care o admir şi acum o observ pentru prima dată.

(acu m-a sunat maică-mea)

sunt tot în mort. mi-am băut cafeaua şi nu ştiu ce să fac. să-mi mai iau una sau să merg

altruistu'

sunt în faţa porţilor! şi... şi ce dacă?! bătălia a fost floare-nfită-n lob-urechii!

că dac tot veni vorba, decât să mă bat vitejeşte, io am preferat să mă-mbăt voiniceşte, aşa c-am căzut ca o muie beată chiar înaintea asaltului. dup’ aia m-am trezit, chiar primu, ce să spun, că ăştealalţi viteji zăceau pe câmp rupţi de oboseală... da io m-am sculat, cu pieptu-n vânt, vaşnic luptător ne-atins de-armele duşmanului şi m-am repezit cu sabia plână dă sânge, c-am găsît-o pă jos lângă mine, trebuia să mă sprijin în ceva, că eram încă uşor ameţit, şi-am intrat triumfător în cetate!

ăştia încă erau vai de pula lor rupţi pe câmpul de bătălie! atunci m-am urcat pe-un zid şi-am urlat la ei să se scoale dracu odată c-am cucerit zidurile cetăţii cu sabia-n mână-n pula mea! şi s-au sculat muiele, aproape toţi. numa ăia morţi nu m-au auzit, da no, mai sunt şi tipi de-ăştia indisciplinaţi. şi cum printre ăştia era şi regele nostru, fostu, s-o zicem pe-aia dreaptă, or început toţi ăştia abia sculaţi, c-aveau încă iabă-n gură, să strige, cât îi mai ţineau coaiele, trăiască regele!

am început să mă uit ca un boschet în jur, că nu-nţelegeam ce i-o apucat pe-ăştia! Apoi am înţeles că ăla ce trebuia să trăiască nu era altu decât io! pula mea! ăştia urlau: trăiască! trăiască regele! şi pă coiu meu drept că io eram regele!

bine, ş-acuma dacă tot am început, ar fi pă drept să spui, că eram o ţâră cam mahmur ca pula! că mi s-o făcut, când m-am trezit, o sete de doamne fereşte să-mi stea careva-n cale şi numa de-aia m-am dus în cetate c-am văzut pe poartă o ditamai fântâna înăuntru.

no bine că dacă ăştia ţîn neapărat să le fiu rege le-oi fi, că doră nu mă dor coile. da s-o spui iar pe-aia dreaptă. io i-am strîgat să vie c-am găsît beciu cu vin şi n-am vru să fiu chiar aşe muie de să-l beu io pă tăt.

să-mi caut aripile...

uitasem

am isprăvit şi cu prăbuşirile, dacă tot era vorba să fie 50, să fie!
erau scrise şi ordinea cronologică a scrierii lor e cea dată de număr,
acu poate fi citit tot de la cap la coadă, un soi de volumaş de pseudopoezii.
dacă spun sau nu ceva chestiile astea, dacă spun ce aveam de gând..., nu ştiu şi cred că nici nu mai e problema mea, oricum nici eu nu mai ţin minte, ar trebui să le recitesc, da n-am chef acum, mi-ar trebui o doză prea mare de autoironie şi ... ies la o ţigară

1

periuţa de dinţi
căzută pe gresie sub chiuvetă
înroşită

mi-am făcut o despicătură
ca o gură
între coaste
să-mi spăl sufletul
plin de puroi

îmi ţin strâns între degete
periuţa roşie de dinţi
căzută pe gresie sub ghiuvetă.

2

vrei să-ţi spun cum mai sunt în ultima vreme?
nu?...

te-nţeleg... nu vrei
să mă auzi povestindu-ţi
cum am păşit masa de aer...
mi-ai spus să ne jucăm de-a orbul

în timp ce...
ştii ce? îmi place să merg
cu ochii închişi
atât încât uneori renunţ

nu poţi să deschizi ochii
dacă nu-i închizi
nu poţi să închizi ochii
dacă nu-i deschizi