Simion liftnicul, Petru Cimpoeşu - ţărişoara anului domnului(ţapului) 1997, mai toată într-un bloc de opt etaje al Bacău-burgului

După primele 2 pagini, nu m-am putut abţine, şi ne-având alt suport la îndemână am scris pe prima pagină: ca un lingou de ciocolată începe această carte. Cum începe? Cu distinsa doamnă Pelaghia făcându-şi regulata rugăciune de seară, rugă înălţată Precuratei, să o ajute în continuarea relaţiei adulterine cu domnul al cărui nume va rămâne neconsemnat.

Simion liftnicul, Roman cu îngeri şi moldoveni, surprinde evenimentele desfăşurate în anul '97 într-un bloc cu opt etaje şi lift din Bacău. O doamnă are o relaţiei extraconjugală cu un domn sfătos foarte care-i aduce zilnic o sticlă de borviz, pe care doamna, îndrăgostită mai ceva ca o jună, o aruncă în chiuveta de la serviciu. Un domn vrea să-şi răzbune răsunătorul eşec financiar suportat cu stoicism odată cu prăbuşirea Caritasului, printr-o lovitură la 6 din 49. Câţiva locatari se pricopsesc cu tot felul de aparaturi (filtre de cafea, aparate de epilat etc) în urma unei campanii promoţionale a unei firme mărinimoase şi reprezentată în teren de o domnişoară dificil de refuzat, cadouri (plătite) de care nu-i mai scapă nici talciocul. Un domn, Nicostrat, oferă doritoarelor la domiciuliu său lecţii inspirate de kama sutra şi alte yogi. Printre doritoare se numără şi profesoara de limba română a elevului genial Temistocle, elev căruia îi aplică cu mare durere sufletească un 3, pentru că nu-şi face compunerea despre suflet. Nea Ilie îşi repară motocicleta în bucătărie din cauza vremiii nefavorabile, nu ţin minte ca naratorul să-i fii specificat marca, tipul sau alte detalii tehnice, dar cu uşurinţă putem presupune că e ori o mobră ori un hoinar. Etc.
Şi normal Simion, un cizmar în etate, se blochează în lift la etajul opt şi după câtva zile de foame şi rugăciune are tot felul de idei profetice şi mai face şi minuni, prooroceşte chiar şi rezultatul viitoarelor alegeri prezindenţiale, în urma unei analize socio-politice, în urma căreia concluzia inevitabil de tras e că Iisus n-ar avea nicio şansă într-o confruntare electorală cu Iliescu.

FINALUL ROMANULUI:

În zilele următoare, discuţiile despre Simion se vor extinde şi se vor amplifica, fără să adauge nimic datelor iniţiale. Apoi se vor stinge treptat, până când din ele va mai rămâne doar o amintire vagă, un fel de legendă simplificată despre un cizmar din Bacău care a stat două săptămâni în lift, poate a făcut şi niscai minuni acolo, iar după aceea a plecat.Unde?Păi, doar v-am spus că nu ştiu!

Oricum m-a cam enervat sfârşitul, ultimul sfert/capitol, după doleanţele mele de cititor l-aş fi vrut ceva (considerabil) mai scurt, aş fi putut închide cartea liniştit şi mega-mulţumit şi fără toate poliloghiile/pildele lui Simion, în plus nu mi-a picat prea bine nici parabola blocului, că doar chiar aşa bătut în cap nu cred că îs de să fie nevoie să-mi mai traducă odată autoru romanu. Pe de altă parte mi-a captat atenţia tehnica anticipării folosită în nararea evenimentelor. Nu-ţi spune: acum personajul începe să facă asta, deci ca să vezi cu ce fază tare se soldează acţiunea tre să mai citeşti încă 20 de pagini. Îţi spune: domnul x începe să facă asta şi nu-i va reuşi! (bine, nu chiar de fiecare dată) Şi atunci, eu citesc cu plăcere cele 20 de pagini, pentru că deznodământul nu mă mai poate dezamăgi, aşa că dacă savoarea înlănţuirii, suprapunerii, dezvoltării există, şi există în romanul ăsta, mă bucur de ea şi gata.
Roman alegoric al tranziţiei sau doar al tranziţiei oricum ar fi e o satiră drăgăstoasă ori un pamflet care taie ca un cuţit cu lama-nblănită. Altfel continuă atracţia romancierilor veniţi din anii 70-80 pentru realismul magic (cel puţin al multora dintre ăia de i-am citit io - puţini), importat cu tot felul de scurgeri, pierderi, reparaţii, mutaţii şi alte alea intervenite pe parcursul transportului anevoios din ţările prietene ale Americii latine.

Despre Petru Cimpoeşu nu ştiam nimic înainte să-mi cadă ochii peste romanu ăsta în librărie, aşa că dacă aveţi ceva nelămuriri apelaţi cu încredere la nea Google.

PS
Cum să-l uiţi tocmai pe domnul Ion Şeful de Scară, ghinion, da nu-i bai, că dacă se-ntâmplă să deschizi uşa blocului n-ai cum să-l ratezi :D

Adrian Schiop – Zero grade Kelvin sau în căutarea unei ţări pentru tine

Uite un autor cu care-mi face plăcere să mă reîntâlnesc. După pe bune/pe invers, roman ieşit din experienţa/aventurile studenţiei de pe la cluj, Schiop vine cu un roman al cărui fir epic e plasat într-un loc ceva mai exotic, Noua Zeelandă. Din descrierea autorului, de pe prima aripioară a copertei aflu că omul chiar a hălăduit pe meleagurile alea, lucrând acolo vreo câteva luni bune ca zugrav. Romanul nu e, nu cade, nu alunecă în exotism şi nu te enervează din pricina asta, cum a făcut cu receptorul de mine Vară în Siam, un roman de Claudia Golea, drăguţel de altfel.

Începe surprinzător şi nu o dată. Întâi te intrigă şi-ţi bagă zâmbet motoul din Guţă (un mare filosof român în viaţă, de altfel), din păcate nu ştiu pe unde naiba, sub ce maldăr de hârtii, cărţi, haine sau ce pat mi-e cartea, şi nu pot cita motourile. Apoi primul capitol, prologul, pfuu... tre să spun şi să recunosc răspicat că m-a atras, dar după ce am intrat pe făgaşul normal al poveştii am rămas şi cu o frustrare ne-eradicată de ultimul capitol. De ce spun asta? Romanul e îmbrăcat în două capitole (primul - ultimul), care după mine au o legătură cu povestea romanului doar dacă vezi cartea pe de-a-ntregul aşa: o metaforă a fumatului: începe ca primele experienţe, cu uau-uri, filme, flash-uri, imagini, muzici de pe altă planetă, apoi te obişnuieşti, şmenu nu-i chiar aşa de şmenos, aşa că intri pe filme coerente, te poţi aşeza şi fără grabă sau panică intri în ficţiuni care se succed şi se construiesc de la sine lin, fără încrâncenare, degajate la început, apoi te obişnuieşti şi mai mult, şi mai mult, încet filmele încep să prindă ba câte o scenă pranoizantă, ba una cu multă frustrare la subsol, ba alta care-ncepe să fută sensul oricărei organizări şi toate astea accentuate imperceptibil din mijlocul blănelii, ajung să-ţi livreze non-sensul, şi când non-sensul s-a mutat cu tine în cameră îţi mai rămân doar o serie de teorii prăpăstioase ce nici nu mai eşti sigur că-s ale tale. În concluzie, avem un prim capitol exploziv, cu imagini aşa... ba cu tentă apocaliptică, ba doar exagerate, care pe mine m-au dus cu gândul la Mitos Micleuşan(Kasa Poporului) şi la Andrei Codrescu (Mesi@) şi eram chiar pregătit şi dornic să citesc un roman pe unul din firele astea. Apoi povestea reintră într-o normalitate a naraţiunii de toate zilele şi poate că bine face, apoi finalul e... nu ştiu, eu n-am priceput aproape nimic.

No bun, povestea: un proaspăt absolvent al facultăţii de litere, inclusiv pedagogia, fost profesor de română vreun an, parcă, cu părinţi intelectuali de sat, ia nişte bani împrumut de la rude şi cu o viză de turist porneşte înspre Eldoradoul neezelandez, doar că odată ajuns acolo, Edenul se accesează doar după ce primeşti work permitul, nu-l ia. Are mai multe joburi, în special muncitor în construcţii, zugrav, şi culegător de mere. Vine la capătul lumii să scape de îngustimea minţii colective neaoşe, pentru care, după spusele naratorului, dacă eşti mascul şi n-ai femeie eşti ori retardat ori retardat, şi să-şi găsească un bărbat lângă care/ cu care să se aşeze într-un loc şi să-şi vadă de-ale lui/lor. Doar că pe lângă bagajul ticsit cu frustrări, acolo găseşte o libertate de care ţi-e cam cu jenă să nu te bucuri (un camarad ieşit de sub oblăduirea părinţilor şi a altor instituţii sociale restrictive se bucură de liberatatea de-şi sparge toţi banii la sfârşitul săptămânii luând cluburile în cascadă, iar el, eroul, găseşte iarbă căcălău – bine, acum se poate şi spune, că nu tre să te duci până în NZ pentru astea). Naraţiunea merge mai departe pe o tehnică a portretului în mişcare, până acum, specifică lui Schiop. Cât de la fel ori diferiţi sunt oamenii, cum se integrează/infiltrează în noua societate, cum îşi sau nu-şi găseşte locul... cred că rămâne de aflat la momentul lecturii, care va fi una plăcută, cred.

O recenzie mai documentată şi mai amplă şi mai avizată găsiţi aici: (Adrian Schiop, Zero grade Kelvin/ review de Andrei Terian)