iar sau iar sau

mai bag o ţigară
şi mă pun în  pat
aştept să văd geamul
cu lumina stinsă
maică-mea se duce la lucru
sor-mea la şcoală
mă ridic mă duc până-n bucătărie
fumez o ţigară
şi dacă nu mă ia înainte
îmi fac o cafea
apoi urmează activitatea
pe care-o aşteptasem - somn
până la zece sau unşpe indiferent
la cât îmi pun telefonul să sune
apoi mă ridic în coate
şi apăs amână - 10 minute
mă ridic în coate şi apăs amână
- 10 minute mă ridic în coate şi
pe la vreo unu mă ridic mă duc la baie
apoi în bucătărie îmi fac o cafea fumez
mă duc să mă cac cu a doua cafea
scrumiera şi o ţigară
mă-mbrac şi mă duc la lucru

ps
ieri a fost sper :)
ultima zi cu programu ăsta
măcar vreo 2 luni :))

harababurastenic

Altfel lucrurile se repetă nimic nou pe străzile în barurile în facultate în capul meu din oraşu ăsta. Valu valu valu valu valu-l aştepţi de când ai început să cobori constat din microbus şi să faci paşi pe trotuarele astea. Dacă aş fi un tip mai calculat mai pragmatic şi mai tipicar aş putea să fac un disc împărţit în 12 fiecare sector colorat diferit şi fiecare culoare să echivaleze o stare... discu ăsta şi-ar păstra valabilitatea în trecut prezent şi – nu să mor io redundanţa unui viitor aici nu mă-ncântă de nicio culoare.

Să luăm perioada asta februarie martie: pe lângă problemele cu somnu care pot şi chiar intervin oricând din cauze neclare şi arbitrare mă posedează o predispoziţie spre depresie – da mie nu-mi place - am ajuns io cândva la o concluzie: mă nu am timp să mă simt naşpa n-are rost să mă gandesc că mă simt naşpa cu atât mai puţin are rost să mă gândesc că mă gândesc că mă simt naşpa. Şi atunci intervine o specie de efervescenţă de căutare şi de fugă şi clar trebuie să găsesc soluţii! Predispoziţia durează cel puţin până pot ieşi constant în pantaloni scurţi afară plus nedârdâitu în deplasările nocturne – şi-i dură. Trebuie să stai la pândă tot timpu trebuie să fii pe fază dacă nu eşti atent odată te plesneşte şi nu-i bine. Cel mai periculos e să te prindă descoperit chiar înainte să-ţi treacă o soluţie viabilă prin cap. Nici cu soluţiile nu-i aşa uşor. În primu rând că aşa stă treaba apoi una din manifestările cele mai greu de contracarat ale molimei ăstei primăvăratice e volumu gândurilor. Prea tare extrem de tare le auzi pe toate şi chiar nu vreau să aud toate măgăriile care-mi trec prin cap.

Uai acu mi-a trecut chestia asta: poate că-i din cauza presiunii atmosferice sau a umidităţii sau a condiţiilor macro-climaterice ori să fie micro? Greu. Dacă nu le auzi nu te deranjează, da când le auzi şi se mai şi amestecă cu alea din producţie proprie – astea autohtone melegurilor mele mentale îs majoritatea din categoria asta – uăi să-mi trag palme ce tâmpenii îmi trec prin cap.

Să trecem la altă constantă a perioadei. Nu fac nimic. Sau şi dacă fac ceva îmi ia prea mult timp să mă concentrez şi să mă determin să mă apuc de măgăria aia – altă problemă – pe asta aş băga-o la deficienţe de raportare la nivel de vocabular. Când am ceva de făcut acel ceva se numeşte: porcărie măgărie căcat tâmpenie etc.

Clar nici asta nu-i bine J

Totuşi io acum am aşa un fel de presimţire... deja am ieşit de vreo 4-5 ori în pantaloni scurţi afară pe la amiază de 2 ori la fotbal şi de 2-3 ori la magazin după ţigări.  

singura minciună

în care aş crede:
viaţa-i un cadou nu un lagăr :))

mi-am amintit că muzica se ascultă cu ochii-nchişi

ajung, vreo 15 minute întârziere, îmi spusese bristena ca s-a mutat în sala mare, îmi spuneam ce fain se pare că o să fie lume multă, intru în sală, balcon, sala aproape goală – naşpa naşpa, mă aşez

pe scena un tip, varsta a doua, camaşă verde de saten, cred ceva colorat şi lucios oricum, în spatele unei mese înconjurată de cineluri, ceva tuburi, o tobă mare şi alte măgării.

Din prima bucata n-am înţeles nimic. Mă tot întrebam de ce naiba nu l-au lăsat în sala mică ar fi fost mai potrivit... da na, tipu, Mircea Ardeleanu, se opreşte, se bălbâie. Apoi cântă o bucată la vibrafon explică iar, a... uitasem pe lângă instrumentu ăsta în stânga şi-n dreapta scenei erau două mese cu tot felul de mărunţişuri, povesteşte cum stă treaba cu mesele alea – ar fi trebuit să fie patru puse în pătrat şi mai mulţi interpreţi, în dreptul fiecărui intrument e o bucata de hărtie pe care-i trecută o mini partitură, care se interpretează, spunea el, folosindu-te doar de obiectele din stânga şi dreapta obiectului – mai lovea şi masa J

Apoi iar la vibrafon, apoi la a doua masă cu mărunţişuri. Aici îmi amintesc că aveam obiceiu să ascult muzica cu ochii închişi când dădeam mai des pe la filarmonică. Închid ochii – altă treabă altă muzică.

A mai băgat ceva Horaţiu Rădulescu, o piesă dedicată lui Giacometti de nu mai ţin minte cine şi încă una sau două chestii.

Treaba cu ochii-nchişi vine cam aşa după o explicaţie băbească: tipu folosea o grămadă de intrumente şi piesele erau destul de redundate aşa că privindu-i repezentaţia şi mişcările, care nu erau cine ştie ce spectaculoase, nu mă surprindea deloc muzica, plus că din balcon nu se prea auzea, la un momendat s-a gripat şi vibrafonu, da dac nu mă uitam la el, rămâneam doar cu sunetele şi atunci începeau să capete sens şi dacă închideam şi ochii îmi bagau şi imagini, da de-astea nu m-am bucurat prea mult ne fiind într-o dispoziţie extrem de ludică.

Vorbesc cu Andrei şi-i spun că-i păcat ca n-a venit lume deşi intrarea era moca.

de-aia a fost goala

daca era pe bilet, se ingramadeau toti fraierii

cand e moca, toti au impresia ca e ceva cacat sau naiba stie (Andrei)

da... da la guta o fost vreo 5-6000 de oameni si si aia o fost moca( io)

asta-i altceva J) (Andrei)

Teoria lui pendul

Se bălăngăne

Intenţiile se manifestă fără scop

Degetul care poate să spună

Hai/du-te

Mă ţine în mişcare

Când mă opresc nu am timp să stau

Nu aleg eu când mă aplec iar

Nici partea

Vrei să faci una sau altceva

Totul trebuie amânat consemnat

Pentru perioade cu mai multă libertate de opţiune disponibilă

Acum singura libertate curentă

A rămas să mă obişnuiesc

Să fac lucruri de care nu am niciun chef

Şi-mi aduc o satisfacţie utilitară

Uau ce tare sunt că mă duc în fiecare zi la lucru

Şi de trei luni indiferent de starea de futere sim-resimţită

n-am dat niodată pas

nevoia de claritate de siguranţă

de posibilitatea planificării

pe mai mult de mâine cu certitudine

e şi se pare că va rămâne o himeră

mai crunt: sunt atât de obişnuit cu lipsa lor

încât le-aş – dacă nu le sabotez orice tentativă

de instalare în cotidianul meu

urmărit silnic de eschivarea lui plictis

aşadar sunt un pendul

dar nu... dar cum

pot cu atâta calm să-mi negociez nevroza&apatia

deja auto-consolarea cu reflecţii obiective

asupra declanşatorilor

devine un motiv în plus de oftică

sunt un pendul cu posibilitate

de aplecare radiară

şi dacă nu aş avea impresia că exagerez

aş spune că-s un pendul ale cărui mişcări haotice

ar descrie o sferă

mă simt răsuflat greoi

râncezesc ca zacusca de vinete

din borcanu pe care-l uit mereu pe masă

n-am mai borât de mult

sunt acid cu măsură

revolta mi se mai dezvoltă doar asupra mea

scriu porcăria asta cu gândul că am altceva de făcut

fac tot ce-mi vine să fac

cu pironul lui trebuie să faci altceva în frunte

când fac ce trebuie să fac

îmi dau concentrarea prin maşina de tocat

a lui vreau să fac altceva

degetul care dă împinge

când crezi că te-ai oprit plus obişnuit

mă obligă să-mi iau avânt singur

şi atunci libertatea devine imposibilă

şi atunci îmi vine să arunc tot mecanismu

ăsta tâmpitor în aer

numai că mai am atâta oxigen în creier

să-mi dau seama că pentru asta trebuie

nu doar să privesc din exterior

ci să şi fiu acolo

asta mă duce la auto-anihilare

cauţi cu îndârjire alea 5 minute

dinaintea pierderii controlui

dinainte să devii păpuşa reprimărilor

în concluzie unu libertate zero

în concluzie doi accesul la ea se mută

într-un viitor vag

în concluzie trei bălăngănitu

rămâne singura activitate incontestabilă

fiu pulii - ză piesă

na că di-ntâmplare am scris şi teatru
textu-i doar o povestire numa din replici
despre ce? - o scară

text - click aici:

http://regizorcautpiesa.ro/piese-de-teatru-online/Fiu-puliiScara-2245-7991.html

no că de mâine se gată şi perioda asta de masacrare a florilor

nici măcar n-a fost vreun act de bravură -
da cum jobu ăsta m-a adus la sapă de lemn
să nu mai spun de extenuarea neuronală
şi de futerea inspiraţiei
- anu ăsta în minunata periodă insuportabilă dintre 14.02 şi 08.03 (azi)
n-am luat/dat nici măcar una bucată floare

aşa şi azi în această minunată zi în care comemorăm
apariţia noului tip de făptură provocatorea de insomnii
femeia modernă educată muncitoare cu drept de vot şi toate alte alea
nu urez nimănui nimic şi nici nu mă mai consum

pe de altă parte chiar m-am trezit într-o dispoziţie bună
aseară am ars câteva bonuri am făcut şi clătite - astea mai spre dimineaţă :))
aşa că o să dau copy-paste la asta:

Allen Ginsberg - Song

The weight of the world
is love.
Under the burden
of solitude,
under the burden
of dissatisfaction


the weight,
the weight we carry
is love.


Who can deny?
In dreams
it touches
the body,
in thought
constructs
a miracle,
in imagination
anguishes
till born
in human--
looks out of the heart
burning with purity--
for the burden of life
is love,


but we carry the weight
wearily,
and so must rest
in the arms of love
at last,
must rest in the arms
of love.


No rest
without love,
no sleep
without dreams
of love--
be mad or chill
obsessed with angels
or machines,
the final wish
is love
--cannot be bitter,
cannot deny,
cannot withhold
if denied:

the weight is too heavy

--must give
for no return
as thought
is given
in solitude
in all the excellence
of its excess.

The warm bodies
shine together
in the darkness,
the hand moves
to the center
of the flesh,
the skin trembles
in happiness
and the soul comes
joyful to the eye--

yes, yes,
that's what
I wanted,
I always wanted,
I always wanted,
to return
to the body
where I was born.


San Jose, 1954