Toamna patriarhului, Gabriel Garcia Marquez - o tiranie râncedă sau lâncezeală în braţele damei putere

na că m-am apucat şi io în sfârşit să citesc marquez.
citisem de curând un veac de singurătate şi da e faină, o carte impozantă, pe alocuri impresionantă, o poveste drăguţică, trimiteri, posibilităţi de interpretare alte alea bla bla, magia realismului magic, tot felul de măgării şi artificii suficient de captivante, dar e, cel puţin pentru mine, cel puţin deocamdată, una din cărţile alea pe care o închizi şi o uiţi.

în schimb toamna patriarhului - uau! o bijuterie narativă, mega bengoşenie, după 20 de pagini nici n-aş fi spus că n-o citisem. stil oral, persoana a treia, fraze-capitol, treceri bruşte de la adresare indirectă la directă, dialog, solilocvii - totul integrat într-o singură super-frază.

generalul: construit în linii mari, după tiparul clasic al tiranului livresc - grotesc, grosolan, sângeros, lipsit de cultură, dar cu o inteligenţă sclipitoare când e nevoie (atât din cauze narative cât şi din cele generate de desfăşurarea evenimentelor în interiorul poveştii), aspect fizic presărat cu dereglări, deficienţe izbitoare şi definitorii în relaţie cu personalitatea personajului şi cu mersul epic al trebii: labe ale piciorului gigantice (de la început până la sfârşit pe parcursul lecturii te calcă pe ochi tălpile lui, apoi la un momendat toată esenţa personajului e concentrată într-un episod când cineva îi arată altcuiva urma talpii tiranului, aici a călcat el, ăsta ar trebui să fie blazonul lui personal) şi coiul supradimensionat de hernie; libidou exagerat&exacerbat(vreo 5000 de odrasle), plus bătrâneţea perpetuă.
se alătură revoluţiei care-i instaurează regimul pentru că vrea să vadă marea, mare care îi este luată fizic lui şi ţării sale în acontul unor datorii guvernamentale. tiranul se leagă organic de ţara lui, când se duce dracului tiranul se duce şi ţărişoara.
în jurul lui se dezvoltă un soi de empatie lugubră, macabră, bolnăvicioasă, empatie din partea cititorului şi empatie din partea celorlalte personaje. copilul veşnic bătrân de care vrea să scape toată lumea, ale cărui năzbâtii sunt acceptate de toată lumea, de care se-ngrijeşte toată lumea.

alt personaj central e mă-sa, veşnica mă-sa - sfânta mă-sa, care l-a făcut cu nimeni ştie cine.

acum îmi amintesc de o icoană pe care am văzută la voivodeni, maica domnului - clasică, şi la baza icoanei urma unei tălpi, ulterior după ce l-am întrebat pe fratele google, am aflat povestea: nu mai ştiu când, la nu mai ştiu ce lavră din ucraina parcă, s-a arătat fecioara maria, dovada arătării: urmă tălpii fecioarei rămasă până în zile noastre pe o lespede de piatră - urma generalui&mă-sa sfântă...hmmm - şi-am încălecat pe-o şa! papa