Bine-aţi venit la bileteria trenuleţului prezent-trecut-viitor.
Maşinaţiunea hieroglifică a început cu... ? ... ha-maşina, aşadar semnele de circulaţie.
Aici la tejgheaua, pe scândura din faţa tejghelei bileteriei dacă ai călcat cu amândouă picioarele, s-a suspendat timpul.
În spatele tejghelei te aşteaptă, întâmpină, odată ajuns, o wonde’woman. Meniul e clar: două produse: trecut – Piteşti!, viitor – 2084.
Alegi, indiferent ce deocamdată, şi eşti dus pe peron, pe şine un trenuleţ din scaune de birou legate în şir. Numerele pare: trecut, numerele impare: viitor.
Atenţiune! Atenţiune! Urmează staţia Piteşti! Încă vă mai puteţi răzgândi! Dacă nu, nu vă îndepărtaţi de ghid! Aţi ieşit din raza lui vizuală, aţi ieşit de pe lista de pasageri, aţi ieşit din evidenţa prezentului, n-o să vă caute nimeni!
Începe partea a..., a..., nu, începe bucata 3 din partea doi, fără a şi fără feminizare – oua, căci aici, nici măcar din greşeală, în „4 Spital” nu sunt femei, orice femeie va fi sau va apărea, va fi fiind existând numai şi numai prin intermediul lui Vasile Pop – anamneză/fluxul memoriei (mie-mi place mai mult mandelbrot), personaj narator, martor, principal, erou, el e singurul cu disponibilităţi anamnetice(după Cis) pe bune. Totul aici funcţionează... o celulă, o închisoare, nişte deţinuţi – totul aici funcţionează pentru că gardienii sunt cantităţi neglijabile.
De exemplu:
„De cum Ţurcanu îi rosteşte numele, Verhovinski spune, sau încearcă:
- Tot ce am avut de declarat am declarat la Securitate.
Ţurcanu însă nu are încredere în declaraţiile de la Securitate. Ai zice că el e cel puţin mareşal al unei instituţii care controlează Securitatea.”
Cine-i, ăsta, Ţurcanu? Cine a auzit de Sade să scoată trupul de femeie din peisaj, opera s-a pierdut, şi-l are pe Ţurcanu.
Mai clar? Poţi spune că e un deţinut? Stă în celula „4 spital”, închisoarea Piteşti, legionar, fost legionar, nu are voie să părăsească închisoarea, şi-o transformă însă în casă, de oaspeţi ai spune, unde experimentează cu subiecţi umani re-educarea. Poţi spune şi om de ştiinţă.
Mecanismul e supra-fiinţial, însă mecanicul e acolo, jos, lângă ei. Lângă el, personaj martor narator, erou privilegiat cu două gloanţe în genunchi înainte să ajungă aici, Vasile Pop, fără popi în familie, doar învăţători, el cel care vede ca o cameră de filmat – doar ce se află în calea obiectivului, însă nimic nu-l împiedică să-nregistreze şi restu! Microfonu planează, vorba lui: nu are pleoape peste urechi, auzim ceea ce el nu vede. Ne transmite, reproduce, simţim tactil senzaţiile, fiorii, cu tot sarcasmul, cu toată reproducerea mecanismului. Simţim inevitabil prin porii lui, prin cel de-al câtelea o fi simţ fiorul, fiorii. Cum îi trec prin toate organele de receptare, cum în celula „4 Spital”, se ridică ciomege, se rup oase care pocnesc, cum se cacă şi se pişă pe ei, cum un re-educabil care nu mai suportă, nu mai înţelege, îşi muşcă venele, empatizăm cu dinţii lui am vrea să-i reuşească, însă asta nu se-ntâmplă. Aici se moare doar după ce el, Ţurcanu, se hotărăşte să joace hora pe tine până ţi se opreşte pulsul.
Sistemul e mult prea pervers aici ca săţi ofere şansa morţi la alegerea ta. „Trebuie să vă reeducaţi altă scăpare n-aveţi!”
Pauză.
Atenţiune! Atenţiune! Urmează staţia 2084! Încă vă mai puteţi răzgândi! Dacă nu, nu vă îndepărtaţi de ghid! Aţi ieşit din raza lui vizuală, aţi ieşit de pe lista de pasageri, aţi ieşit din evidenţa prezentului, n-o să vă caute nimeni!
Aici bibliotecile sunt muzee, în cele câteva librării rămase se vând cărţi electronice.
Nostalgicii, ăia care mai ştiu să citească, cred că trăiesc începutul unui nou ev întunecat.
Lumea nu s-a schimbat considerabil faţă de prezent, doar interfaţa ca la windows. Într-adevăr combustibilul fosil e folosit doar în cazuri izolate accidentale.
Aici toată lumea vorbeşte o singură limbă, din Tanganika până pe Champ Elisse. Ei bine, da... cu greu poate fi numită o limbă, cei din prezent, n-ar considera limbajul universal din 2084 o limbă.
Clar! Nimic nu se petrece, întâmplă peste noapte. S-a-nceput treptat. Eludarea, înlocuirea cuvintelor din comunicare.
Semne de circulaţie, logouri – imaginea mai simplă mai penetrabilă mai comprehesibilă decât cuvântul, în sfârşit emoticoanele!
Limba scrisă, aici, în 2084 e o serie de emoticoane.
Limba vorbită aici e o serie de gesturi, o mimă însoţită de interjecţii.
Pauză.
Înapoi la Piteşti.
Uneori îşi vine să râzi, ţi-l reprimi. Abordarea ironică, naratorul care nu înţelege tot devine sarcastic, trage concluzii, judecă totul după o logică pe care evenimentele nu o susţin, o logică pe care o va pierde, care treptat se va disipa, devenind halucinantă. Treaba asta regăsindu-se în discursul narativ, care l-a un momendat se descoase, nimic nu mai este cert, certficarea şi-o primeşte când intervine pastişarea stilului evanghelic, pentru că astea sunt “Patimile după Piteşti” adică Evanghelia după Ţurcanu, apocrifă semnată de Goma.
De ce privilegiat? De ce Pop Vasile nu o ia pe coajă, de ce nu stă pe prici, de ce nu primeşte binecuvântata re-educare cu ciomagu, de ce a fost repartizat în unul din singurele două paturi din celulă, de ce are dreptul la lingură? Ţurcanu are alte planuri cu el, re-educarea prin doar privirea spectacolului re-educării, de pe pat să poată vedea ca din lojă. Aici nu mai contează că nu se poate deplasa, că e practice un olog, care nici treaba mică nu şi-o poate face fără asistenţă, aici intervenţia milei lipseşte.
Cum se-ntâmplă re-educarea? Intri în celulă. Capeţi bătaie, capeţi până te hotărăşti, până ţi se dă dreptul să te auto-demaşti. Să spui că eşti un anti-sovietic, plin de “putrigai”, dar eşti gata, eşti dispus să-l dai afară, eşti pregătit să te re-educi. Atunci, treci de partea cealaltă. De partea cealaltă primeşti dreptul la ciomag. Ciomag pe care să-l foloseşti fără reţineri pe capul, spatele, coastele, celorlalţi colegi de celulă până trec şi ei de partea cealaltă. Şi încă nu ai scăpat! La cea mai mică reţinere, atenuare în avântul ciomagului, eşti “întors” în partea cealaltă, până ţi se permite următoarea auto-demascare.
Pauză.
Înapoi în 2084.
„Întrucât concizia este sufletul spiritului,
Digresiunea trupul şi ornamentul exterior,
Mă voi exprima pe scurt.” (Hamlet, Polonius apud Freud)
Urmăriţi ghidul nu vă scăpaţi din ochii lui.
Aha! Se pare că mai există teatru. Cel puţin clădirea. Aha! Se pare că stăm la o coadă.
Uai! Se vede afişu! Hamlet în 2084!
Intri-n sală, cutie italiană, se trage cortina, 5 minute, se trage cortina.
Aha! N-au dispărut nici aplauzele. Actorii ies la marginea scenei. Personaje: Hamlet, un craniu, regele şi regina.
Ce s-a-ntâmplat. Cortina. Intră Hamlet cu un craniu mare în mâna stângă, cu mâna dreaptă în buzunar. În fund, pe un pat cu roţi care se mişcă spre avanscenă regele şi regina şi-o trag. Hamlet se-ntoarce cu spatele spre public, scoate mâna din buzunar, încă nu vedem ce are în mână, aşteaptă, aşteaptă, patul ajunge în faţa lui. Hamlet dă un ocol patului. Patul între el şi spectatori, vedem un revolver argintiu în mâna lui dreaptă. Îi împuşcă. Îşi trage craniu în cap ca pe o cască de mobră, se urcă în pat o trage pe regină de pe rege, regina deşi împuşcată îşi continuă orgasmu, se urcă peste ea. Cortina. Aplauze. Cortina. Multe aplauze. După 2 minute spectatori sunt scoşi afară din sală de pompieri cu jeturi de apă.
Pauză.
Înapoi la Piteşti.
„- Bini, măi creştinilor, da’ ci fel di creştini sunteşi voi? Azi e Vinerea Mare şi voi... Ia hai să sărbătorim şi noi Patimile Mîntuitorului după cum se cuvine! Dup datină! Creştineşte... Ia, măi, băietu-ista di pisti Prut, Şăptifraţ’! Ian vină...”
Acum aici urmează liturghia în regia lui Ţurcanu, jucată, improvizatăîn celula 4 spital. Exemplu:
Ţurcanu:
„- Brava, mucenicule! Acum tot după Matei, capul 26, paragraful tot 26!
- Iar pe când ei mâncau, Iisus, luând căcat şi binecuvântând, l-a frânt şi dând ucenicilor, a zis...
- Intră, băi Isuse şi zi-i!
- Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu, recită Grigoraş.
- Aşă, bre, brava Isuse! Ia, toată lumea trece la împărtăşanie! Treci, bre Isuse, pe la fiecare şi dă-le din trupul tău!”
Nimic nu se termină aici. Vasile Pop îşi pierde privilegiul tocmai în Vinerea Mare. Apoi urmează patimile lui Vasile Pop. Apoi cazul dă pe afară. Se muşamalizează un proces şi Vasile Pop e eliberat, însă afără un Vasile Pop mutilat, semi-schizoid, semi-paranoic, nimic nu se mai termină până nu-şi va primi ortu în mâna de pe piept.
Gata, gata! Îmbarcarea ne-ntoarcem aici la noi că iar a nins iar şi iar n-am somn şi iar nu mai am ţigări iar.
