schimbare si clarificare

de paradigmă blogărească punct
după cum se va observa titlul blogului devine, după o lungă serie de alte schimbări și alte schimbări, „un șantier numit Covaciu”, e un gând mai vechi, dar reținerile le-am avut și din lipsă de timp și din cauza cuvântului „șantier”, nu detaliez, că nu cred că are rost...
Așa, vorbim și de o definire mai clară a personalității și identității mele blogărești.
În primul rând indiferent dacă mă aflu în spațiul virtual sau nu, e bine de știut că eu sunt:
Valentin Covaciu de profesie Valentin Covaciu!
apoi
acest blog va rămâne un spațiu al visurilor, gândurilor, încercărilor mele deschide literar-artistice etc, plus întâlniri cu obiecte, produse artistice
pentru a-mi vărsa năduful referitor la societate și cultură, de pe unde trăiesc și trec în general, voi deschide un nou blog pe wordpress, acesta există, http://valiacid.wordpress.com/, dar urmează să fie alimentat :)

mă gândesc cu ocazia asta să fac și un pdf, cu-n best of al blog-ului de până acum, daaa urmează să fac un inventar și voi hotărâ după aceea dacă e cazul, dacă se merită sau nu...
deocamdată, toate bune :)

coffee story(4): pickamer

Știați că sunt mai multe tipuri de pickamere? Eu am ajuns un pickamerist profesionist de conjunctură. Sunt un om care se implică în ceea ce face din necesitate. Când simt că fac ce fac ca pe o aflare în treabă, nu mă simt sănătos și chiar dacă nu-mi place, dacă tot o fac, mi-am dat seama că-i mai fain să-ți faci treaba ca pe o chestie meseriașă, decât ca pe ceva nasol. Știi cum îi, îți spui, fratele meu, nu ești singuru om de pe lumea asta, care nu lucră ce vrea să facă. Mai bine bagi capu-n față ca un berbec și speri că nici mâine nu-i poimâine. Știi cum îi, poate că nici ție nu-ți place-n ce lume o duci de pe o zi pe alta, da poate că nici lumea nu-i încântată de persoana ta, poate că nu-ți convine ce ți-o dat Dumnezo, da poate că nici lui ce-ai făcut cu ce ți-o dat și tot așa. Mă, știi, io cred că ăl de sus, dacă tot îi sus, îi numai ce visăm noi mai fain. Îi așa un fel de ce și cum ni s-ar părea nouă să fie cel mai mișto la oameni și la lume. Numa că și oamenii și lumea suntem tot noi.
No, bine, să mă-ntorc la pickameru vieții lu pește! Mie îmi place unealta asta de mor, să fie clar, da unealta asta îmi atârnă de gât ca râma care-l scoate pe pește din tău. Și știi cum îi, că am un patron, meseriaș, de treabă și bengos, așa de felu lui omu, numa că trage de tine ca la o multinațională, după ce ești tratat ca unu care dă la sapă, am colegi care spun că mai rău. Acuma, eu nu știu, tată, cum îi la multinaționale, de la prieteni, numa, mă scuzați, știți cum îi, unu spune una altu spune alta, da când mai mulți spun tot aceeași treabă, parcă îți vine să spui, mă, poate că-i așa.
Eu nu-s, știți cum îi, nici prea prea, nici prea prea, nu spun că-s cult, da față de unu și de altu, îs mai de doamne ajută, față de altu și de unu, ca să fac un șmen de limbă, îs vai de viața mea, numa că, zic eu, o bucată de raft de cărți în școală am citit și eu că am vrut, că nu, că mi-o plăcut, că nu, eu dacă ceva trebuie făcut fac, că așa mă știu. Și, nu să mă laud, da ce vreau de la viața mea consider că știu, apoi ce visez, iarăși, numa că asta mă ajută și nu tot atât.
Care-i treaba cu pickameru? În primul rând că-i iubirea vieții mele, după femei, cu diferența că pe el îl am, îl stăpânesc și-l înțeleg, că la femei, știți cum îi, mai greu. Nici cu pickameru nu-i ușor că, vorba aia, Domnu îți dă, da nu-ți bagă în traistă, așa-i și cu domnu patron, așa că eu visez, de când am început să lucru, să nu mai lucru. Să nu mai lucru pentru altu, că dacă nu vrei să dai ortu la popă, ce nici nu vreau că mai bine îl țin pentru mine, atunci, tată, trebuie să lucrii, altfel... Știi cum îi, unii o mâncat, alții n-or avut parte când o fost mici, da s-o vărsat tot căcatu peste ei după aia.

Scrisoare deschisă despre răspunsul la răspunsul unei scrisori deschise

Uneori deschiderea unei sticle de vin poate dura mai mult, mult mai mult decât un solo de jazz. Fără să menționăm că obținerea ei s-a produs într-un interval de timp echivalent cu un concert.
Oameni suferă pe lângă noi.
A.Z. îmi spune, mai devreme, nu mai pot să mă enervez pe unu și pe altu, de fapt nici pe unu nu mai pot.
Eu m-am dus la baie, m-am pișat și mă simțeam bine. Am sunat-o pe M. și-i spuneam că mă simt bine, și mă simțeam fantastic vorbind cu ea, dar i-am spus că doresc să mai stau, că mă simt bine și sunt mulți oameni cu care aș vrea să mai vorbesc, că vreau să-mi exersez abilitățile sociale, nu foarte abile, momentan, spuneam, n-am mai vorbit cu nimeni. Am fumat câteva țigări, puținele abilități s-au dovedit epuizate și am fugit acasă.
Aș putea să mă plâng, sau să mă scuz, că am fost întrerupt. Tot timpul suntem întrerupți. E..., voi renunța la capitalele de după punct, atât de ciudat că am plecat dintr-un loc plin cu oameni ca să scriu scrisoarea asta deschisă și o scriu așa de încet. înainte de paragraful doi pornisem un clip cu mccoy tyner pe youtube, care ținea aproape 15 minute. o să pun un clip, din dreapta, îi spune „meditation(zen music)”, l-am pus și-ncepe fain, deși presupun că o să mă enerveze din trei motive. unu: deși ador influențele îndepărtat asiatic-muzicale, le aud la M.E. când se uită la serialul coreean în compania mea. doi: cuvântul meditație a căpătat o conotație neplăcută în masa vocabularului meu. trei: e prea monoton, deși ideea de zen îmi surâde.
Nu sunt un adept. aici aș pune o bulină în locul punctului.
venind spre camera mea, unde speram că voi scrie în sfârșit ceva, îmi spuneam că voi începe cu: am uitat ce voiam să spun, nu pot să spun asta, dar trebuie să schimb muzica că... nu că nu-mi place, dar acum mă disperă.
no bine, am pus un playlist cu mccoy.
mă gândeam că vroiam să vorbesc despre ceva și că în general vrem să vorbim despre ceva vorbind despre altceva. mă supăra, mai demult, că... da, hai să o luăm altfel. ești într-un loc, sunt oameni, toți vorbesc unii cu alții, te-ntristează că nu vorbesc pe bune, îi asculți și auzi, te-ntristezi și mai tare când îți dai seama că vorbesc pe bune.
mă simt foarte aiurea când folosesc cuvântul oameni. venind înspre unde sunt acum mi-am notat pe telefon: aș vrea să am un dispozitiv cu care să-mi înregistrez gândurile; incapacitatea oamenilor de a fi martori la necazul celuilalt. acum dispozitivul mi se pare superfluu. prin cap îmi trece doar că îmi vine tare să mă piș.
mi se pare foarte ciudat că suntem disponibili să acordăm din timpul nostru momente de înțelegere pentru un personaj ficțional, mai lungi ca unui om. cât de dureros e pentru tine când nu reușești să-i transmiți altuia cât de mult îți pasă de el, dar cum e pentru el, că nu o faci, îți vine și greu să te-ntrebi.
simt și-mi trec prin cap o tonă de senzații și gânduri, care mă apasă cu o greutate echivalentă, pentru care aș avea nevoie de o masă le fel de mare de posibilități de exprimare. aș vrea să pot să generez texte, imagini, clipuri, sunete și performări în ritmul în care simt și gândesc.
începe să mi se pară complet inoportun subiectul pentru și despre care ar fi trebuit să vorbesc. relatat succint: verificând mail-ul redacției, am văzut un text scris de nu mai știu cine, unui politician, chiar nu mai știu care, ca răspuns la răspunsul acestuia pentru o scrisoare deschisă a nu mai știu cui. după ce am deschis mailu și am văzut cât era de lung, am conștientizat subit că nu o să-l citesc niciodată. asta e tot.