Uite un autor cu
care-mi face plăcere să mă reîntâlnesc. După pe bune/pe invers, roman
ieşit din experienţa/aventurile studenţiei de pe la cluj, Schiop vine cu un
roman al cărui fir epic e plasat într-un loc ceva mai exotic, Noua Zeelandă.
Din descrierea autorului, de pe prima aripioară a copertei aflu că omul chiar a
hălăduit pe meleagurile alea, lucrând acolo vreo câteva luni bune ca zugrav. Romanul
nu e, nu cade, nu alunecă în exotism şi nu te enervează din pricina asta, cum a
făcut cu receptorul de mine Vară în Siam, un roman de Claudia
Golea, drăguţel de altfel.
Începe
surprinzător şi nu o dată. Întâi te intrigă şi-ţi bagă zâmbet motoul din Guţă (un
mare filosof român în viaţă, de altfel), din păcate nu ştiu pe unde naiba, sub
ce maldăr de hârtii, cărţi, haine sau ce pat mi-e cartea, şi nu pot cita motourile.
Apoi primul capitol, prologul, pfuu... tre să spun şi să recunosc răspicat că
m-a atras, dar după ce am intrat pe făgaşul normal al poveştii am rămas şi cu o
frustrare ne-eradicată de ultimul capitol. De ce spun asta? Romanul e îmbrăcat
în două capitole (primul - ultimul), care după mine au o legătură cu povestea
romanului doar dacă vezi cartea pe de-a-ntregul aşa: o metaforă a fumatului:
începe ca primele experienţe, cu uau-uri, filme, flash-uri, imagini, muzici de
pe altă planetă, apoi te obişnuieşti, şmenu nu-i chiar aşa de şmenos, aşa că
intri pe filme coerente, te poţi aşeza şi fără grabă sau panică intri în
ficţiuni care se succed şi se construiesc de la sine lin, fără încrâncenare,
degajate la început, apoi te obişnuieşti şi mai mult, şi mai mult, încet
filmele încep să prindă ba câte o scenă pranoizantă, ba una cu multă frustrare la
subsol, ba alta care-ncepe să fută sensul oricărei organizări şi toate astea
accentuate imperceptibil din mijlocul blănelii, ajung să-ţi livreze non-sensul,
şi când non-sensul s-a mutat cu tine în cameră îţi mai rămân doar o serie de
teorii prăpăstioase ce nici nu mai eşti sigur că-s ale tale. În concluzie, avem
un prim capitol exploziv, cu imagini aşa... ba cu tentă apocaliptică, ba doar
exagerate, care pe mine m-au dus cu gândul la Mitos Micleuşan(Kasa Poporului)
şi la Andrei Codrescu (Mesi@)
şi eram chiar pregătit şi dornic să citesc un roman pe unul din firele astea.
Apoi povestea reintră într-o normalitate a naraţiunii de toate zilele şi poate că
bine face, apoi finalul e... nu ştiu, eu n-am priceput aproape nimic.
No bun, povestea:
un proaspăt absolvent al facultăţii de litere, inclusiv pedagogia, fost profesor
de română vreun an, parcă, cu părinţi intelectuali de sat, ia nişte bani
împrumut de la rude şi cu o viză de turist porneşte înspre Eldoradoul
neezelandez, doar că odată ajuns acolo, Edenul se accesează doar după ce
primeşti work permitul, nu-l ia. Are mai multe joburi, în special muncitor în
construcţii, zugrav, şi culegător de mere. Vine la capătul lumii să scape de
îngustimea minţii colective neaoşe, pentru care, după spusele naratorului, dacă eşti
mascul şi n-ai femeie eşti ori retardat ori retardat, şi să-şi găsească un
bărbat lângă care/ cu care să se aşeze într-un loc şi să-şi vadă de-ale
lui/lor. Doar că pe lângă bagajul ticsit cu frustrări, acolo găseşte o
libertate de care ţi-e cam cu jenă să nu te bucuri (un camarad ieşit de sub
oblăduirea părinţilor şi a altor instituţii sociale restrictive se bucură de
liberatatea de-şi sparge toţi banii la sfârşitul săptămânii luând cluburile în
cascadă, iar el, eroul, găseşte iarbă căcălău – bine, acum se poate şi spune,
că nu tre să te duci până în NZ pentru astea). Naraţiunea merge mai departe pe
o tehnică a portretului în mişcare, până acum, specifică lui Schiop. Cât de la
fel ori diferiţi sunt oamenii, cum se integrează/infiltrează în noua societate,
cum îşi sau nu-şi găseşte locul... cred că rămâne de aflat la momentul
lecturii, care va fi una plăcută, cred.
O recenzie mai
documentată şi mai amplă şi mai avizată găsiţi aici: (Adrian Schiop, Zero grade Kelvin/ review de Andrei Terian)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu