fericit

când vorbesc cu tine nu vrea să vorbesc cu altcineva, când suntem împreună nu vreau să fiu altundeva, mă determini să vreau să fiu mai bun, măgăriile din jur, decorul dezolant, oraşul ăsta cu aspect de aşezare umană părăsită, înlănţuirea dementă a evenimentelor absurde, se estompează când te văd. mă trezesc dimineaţa şi-ţi spun te iubesc chiar dacă nu te sun. oraşul ăsta pustiu şi monoton şi călâi şi molâu... suferă o schimbare la faţă doar când busul al cărui pasager eşti porneşte, şi pe măsură ce se apropie de oraş acesta parcurge în ritm alert, foarte alert etapele vieţii, pe când autocarul ajunge în ultima staţie şi te urci în taxi, deja e un fruct răscopt, pe care-l vom hali, vor rămâne doar sâmburii, din care după îmbarcarea în autocarul ce se îndepărtatează, se va restaura în cel mult două zile pustiul specific.
Te văd te-mbrăţişez ne spunem te iubesc şi râdem sau vorbim tensionat ne dezvăluim uimirea şi bucuria sau facem schimb de reproşuri locul poate să dispară oraşul poate să fie oricare altul la fel strada apartamentul camera pubul.
În plus, în urma unei analize sumare, după ce m-am aşezat eu aşa frumos cu pixul în mână şi mi-am răspuns la întrebările ce fac şi ce-mi doresc, am ajuns la surprinzătoarea concluzie, că cel puţin pentru prima jumătate a acestui an răspunsurile se suprapun într-o proporţie covârşitoare.
Apoi am prieteni, nu am o tonă, dar pe cei pe care-i am îi iubesc, îi apreciez şi-i admir indiferent de perioadele mai fericite sau mai puţin fericite prin care trec. Pe de altă parte mă întristează puţin, şi-mi reproşez faptul că mai sunt şi alţi oameni la care ţin, dar nu am reuşit să întrţin o comunicare constantă cu ei. Pe de altă altă parte cred că odată conexiunea realizată nimic nu e pierdut, până la urmă fiecare trecem prin vieţişoară pe propriile cărări şi cu propriul ritm, iar uneori sincronizarea se poate dovedi găunoasă.
Aşa... şi cel mai incredibil e că... ei bine, e şi logic şi normal, chiar dacă nu-mi place şi nu mă încântă ceea ce fac acum concret la jobuleţ, îmi place domeniul, îmi place presa şi cu toate problemele remunerării şi cu toate pornirile mele aşa cumva idealiste la fel de aşa cumva pulverizate la contactul jetul extinctorului realitate, tot aşa ceva aş vrea să fac o bucată considerabilă de vreme. până acum am descoperit două ocupaţii, de fapt trei, prin care aş putea să-mi asigur resursele necesare supravieţuirii (termene temporale vagi), astea ar fi cam aşa: 1/1 - jurnalismul(1), 1/2 - teatrul(2), 1/2 - predatul (prof)(3).
dezvoltare:
(1) - sunt în domeniu şi am văzut şi-am învăţat dintr-a 12-a până acum o seamă de chestii şi cu toate că activitatea mea e una auxiliară, din asta pot spune că trăiesc de ceva mai bine de un anişor
(2) - e ca un vis care inevitabil va deveni realitate, pentru că mă roade, bine... da... nu am deloc certitudinea că aş avea cu adevărat un mega-talent pe tărâmul ăsta, dar până nu mă conving de contrariu :))) nu mă las
(3) - mă, uite, treaba asta m-a tot preocupat, pentru început mi-am anulat orice posibilitate de a activa într-un spaţiu instituţional renunţând la modulul psihopedagocic, dar de vreo lună am început să dau meditaţii la română pentru BAC şi treaba asta s-a dovedit o activitate foarte plăcută.

Altfel, da... bine, sursele de nervozitate şi de nemulţumire şi de frustrare rămân constante, numai că vorba lui andrei... da! da! sunt privilegiat în cazul ăsta. te pup.