coffee story(1): Pachet

Cornel se trezeşte brusc la 7 şi 34 de minute. Se uită la telefon şi nu-i vine să creadă, apoi... dacă l-ar fi privit cineva din uşa camerei cum stătea sub plapumă rezemat în cotul mâinii stângi în timp ce cu dreapta ţinea telefonul mobil, la care se uita nedumerit, ar fi văzut cum muşchii feţei i se relaxează, obrajii îi coboară câţiva milimetrii, buzele iniţial arcuite în sus se încovoaie strâmbându-se puţin, iar imediat după aceea se împreunează strânse ca atunci când îţi uniformizezi stratul de ir sau ca atunci când parcă ţi le-ai muşca pe amândouă odată de nervi.

Îşi explică: telefonul era pe silenţios şi alarma setată la ora 6:30 a sunat mută până când s-a plictisit.

Sare din pat şi, uşor încovoiat de spate, se-ndreaptă spre bucătărie pentru a-şi pregăti cafeaua. Aruncă zaţul rămas din ibric în closet. Zaţul era uscat şi când scutura ibricul, cu fiecare zvâcnitură a braţului încerca să se descotorosească de uşoara dezamăgire care-l năpădise. Ce idiot! Îşi spune, în timp ce pune ibricul pe ochiul mare aprins al aragazului. Se aşează şi scoate o ţigară din pachetul de Winchester roşu lung de pe masă.

Strânge ţigara ne-aprinsă între buze şi-şi aminteşte că luna asta era vorba să se lase de fumat. Mai sunt 3 zile din luna asta cu tot cu azi! Îşi spune şi aprinde bricheta. Se uită la flacără, o apropie încet de vârful ţigării, aude sfârâitul apei, lasă bricheta pe masă şi, cu ţigara ne-aprinsă în gură, aruncă trei linguri mari de cafea în apă. Învârte ţigara între buze, îi muşcă filtrul, ridică ibricul câţiva centimetrii deasupra flăcării, îl lasă uşor, îl ridică iar puţin când spuma cafelei clocotind se apropie de buzele ibricului, repetă mişcarea de trei ori în joacă.

Stinge focul şi scoate laptele din frigider. Îşi toarnă cafeaua şi amestecă zahărul, două linguriţe. Continuă să se joace cu ţigara ne-aprinsă dintre buze şi se gândeşte la toţi prietenii, cunoştinţele, în sfârşit, oamenii pe care-i ştie că s-au lăsat de fumat, apoi toarnă în cafea şi câţiva stropi de lapte, suficient cât să-i dea o culoare maro închis şi-şi dă seama că-i e frică să se lase. De la întâi mă las! Îşi spune. Până atunci... nu o să mai fumez deloc în cameră, nu o să mai fumez deloc în timp ce merg pe stradă şi nu o să mai fumez mai mult de o ţigară pe oră!

Îşi aduce din cameră Bătrânul şi marea, într-un volum subţire, împrumutat de la bibliotecă, citit şi răscitit, cu câteva foi desprinse, ieşite cu o jumătate de centimetru dintre celelalte, îndoite la colţuri şi uşor crăpate pe margini.

Se aşează la masă, îşi distribuie într-un semi cerc scrumiera plină cu mucuri, cana de cafea, pachetul de ţigări şi bricheta, să-i încapă cartea deschisă. Dacă tot nu ajunge la primul curs, cel puţin să folosească într-un mod util, instructiv şi plăcut începutul acesta de dimineaţă. „Citeşte Bătrânul şi marea!” îi suna în cap ca un refren pop-rock, ca un imbold venit dintr-o sută de direcţii. Cu siguranţă îi fusese recomandată de mai multă lume, dar nu înţelegea de ce, deşi refrenul ăsta îi venea în cap de mai bine de jumătate de an, şi-şi scosese cartea de cel puţin o săptămână de la bibliotecă, nu a deschis-o încă. De parcă ăsta ar fi singurul caz în care mi se-ntâmplă aşa!? Îşi spune.

Deschide cartea, ia o gură de cafea, îşi aprinde ţigara, dar în loc să citească, după ce trage două fumuri, lasă ţigara în scrumieră şi se duce aproape în fugă până în cameră, dă muzica puţin mai tare, să se audă din bucătărie, uitase calculatorul pornit peste noapte şi-şi caută agenda. După ce constată ce ar trebui şi ce ar fi trebuit să facă astăzi, o închide şi o aşează pe caloriferul de sub geamul de la bucătărie, spunându-şi că până la urmă important e că s-a trezit devreme chiar dacă cel mai probabil nu va reuşi să facă mare lucru din ce şi-a propus pentru ziua în curs.

Îşi dă seama în timp ce îşi stinge ţigara că nu citeşte cu prea mare atenţie, mintea lui continuând să analizeze ce ar putea şi ce ar trebui să facă în următoarele ore. Deja e aproape 9:00 şi pe 12:00 ar trebui să pornească spre lucru, dar înainte de asta ar fi foarte bine dacă ar reuşi să treacă şi pe la Electrica, pentru că ieri i-a venit o factură pe care erau trecute nişte restanţe pe care el era convins că nu le avea. De asemenea, se mai gândea cum să facă cu facultatea, avea impresia că nu o să o mai tremine niciodată, temere uşor de adeverit în cazul în care: nu o să-mi car dracului hoitul la cursuri! Îşi spune.

Îşi mai aprinte o ţigară şi-şi spune că ar fi cazul să-nceapă să ia nişte măsuri pregătitoare în vederea lăsării de fumat, tocmai programată peste câteva zile. În primul rând ar trebui să termine cartea lui Allan Carr – În sfârşit nefumător, din care mai are cam 50 de pagini de vreo două luni şi apoi, chiar dacă americanul îl sfătuise invers, ar trebui să-şi găsescă şi ceva adjuvanţi. Bomboanele, fie ele mentolate sau nu, nu sunt deloc eficiente, le-a mai încercat şi singurul efect a fost durerea de stomac. Pfuu... tot ceva de mâncat ar trebui să fie, să o luăm pe rând, dimineaţa va trebui să mă descurc, oricum sunt acasă şi e mai uşor, atât că îmi va fi şi mai greu cu trezitul, probleme mari o să fie la lucru...

Stinge ţigara. Îşi aminteşte că înainte să o aprindă parcă simţise că-i e foame, senzaţie de care uitase în timp ce fuma, dar care tocmai a revenit. Buuun, atunci o să-mi fac pachet!... Adi, când am trecut pe la el, îmi povestea că de ceva vreme a început să mănânce foarte multe fructe şi legume, că în fiecare zi are grijă ca fructele să fie cam 60-70% din ce mănâncă şi din câte ţin minte..., am stat atunci vreo 4 ore cu el şi nu a fumat deloc, e ciudat că nici măcar nu mi-a spus că s-a lăsat. Problema e că nu am niciun fruct în frigider, daaar...  bine, oricum trebuie să cobor să-mi iau ţigări.

Înainte să se ridice de la masă, închide cartea şi observă surprins că între timp a trecut de pagina 30, încearcă să reia în minte ce a citit, dar singura secvenţă clară e discuţia dintre bătrân şi băiat, când bătrânul, după ce băiatul îi aduce mâncare şi bere, îi spune că-l va trezi el în dimineaţa următoare, apoi urmeză câteva replici despre greutatea tinerilor de a se trei dimineaţa şi greutatea oamenilor în vârsta de a se trezi târziu. 

Îşi aduce aminte cum, aproape de când a început să aibă amintiri coerente şi plasabile cu oarecare exactitate cronologic până pe la vreo 17-18 ani, una dintre ce mai mari frustrări ale sale, cea mai mare frustrare a sa fără valenţe sexuale, a fost obligativitatea trezirii de dimineaţă cinci zile pe săptămână. De multe ori se trezea din proprie iniţiativă cu o jumătate de oră înainte să-l dea jos din pat taică-su ori macă-sa, pentru a-l trimite la grădiniţă sau la şcoală, doar pentru a savura o jumătate de ceas de surogat al leneviei matinale. Sâmbăta şi duminica dormea până la prânz şi se trezea vioi şi fericit. La facultate dormea şapte zile din şapte până la prânz, iar plăcerea se disipa de la o lună la alta. Acum, de şase luni, de când are jobul ăsta cu program de după-masa, marea lui frustrare asexuată e că nu-i în stare să utilizeze orele dinainte de serviciu. Fapt cu atât mai frustrant cu cât aproape zilnic îşi pune telefonul să sune mai devreme de 7:00 şi apoi doarme chinuit pe reprize încă patru-cinci ore, nu mai simte nicio plăcere, de somnul ăsta e dependent, îl chinuie, e ca o tortură de care nu se poate izbăvi.

*

- Vi la ţigară? Îl întreabă Iulia.

- Da.

Îşi aprind ţigările.

- Să vezi, Iulia, azi am reuşit în sfâşit să mă trezesc devreme!

- He he, bravo!

- Faza naşpa-i că m-am trezit la şapte jumate şi trebuia să mă trezesc la şase ca să ajung la facultă.

- Păi, lasă că mâine o să te descurci mai bine!

- Să vezi fază: mi-am pus telefonul să sunte la şase, dar era pe silenţios...

- Păi, mie îmi sună şi dacă e pe silenţios.

- Daa?

- Cred că ai uitat să-l pui, Cornel.

- Daaa... poate.

Sting ţigările.

*

E deja de patru ore şi ceva la birou, a fumat doar trei ţigări şi gândindu-se la cutia de plastic plină cu salata de fructe peste care turnase şi foarte mult iaurt, aşezată frumos în geantă, plus faptul că a reuşit să treacă şi pe la Electrica, unde a aflat că factura fusese emisă înainte să se înregistreze ultima plată făcută de el, îl cuprindea un sentiment plăcut de mândrie şi stimă de sine.

- Cum de eşti asa bine dispus azi, Cornele? Îl întreabă o colegă mai în vârstă, doamna Gina, a cărei întrebare, formulată în acelaşi fel, în alte zile l-ar fi ridicat automat din scaun şi l-ar fi trimis pe hol la ţigară.

- M-am trezit devreme!

Pauză de masă! Îşi spune, şi râde în el, gândindu-se că dacă mănâncă va putea rezista în total cel puţin două ore fără să fumeze.

- Poftă bună, ce mănânci acolo?

- Mulţumesc, doamna Gina, nişte fructe cu iaurt.

Amestecă fructele de câteva ori savurându-şi încântat de sine salata.

- Poftă bună!

- Mersi, Iulia!

Scoate linguriţa plină, îi freacă puţin dosul de marginea cutiei, să nu-i cadă stropi de iaurt pe bluză sau pe pantaloni.

- Poftă bună, Cornel!

- Mersi, Cristi!

Duce lingura spre gură şi chiar dacă îşi dă seama că e prea plină reuşeşte cu grijă să-şi toarne conţinutul în cavitatea bucală. Un sentiment de împlinire şi un uşor frison de plăcere îl cuprinde.

- Ce mănânci? Îl întreabă Cristi.

Cornel aproape se înneacă, îi vine să înjure, dar se opreşte la timp, altfel salata de fructe cu iaurt ar fi avut şanse mari să ajungă chiar şi pe monitorul Adrianei, colega de la biroul opus, al cărei monitor e aproape spate în spate cu al lui. Mestecă şi înghite o parte din fructe, apoi cu gura pe jumătate plină îi răspunde lui Cristi.

- Salată de fructe cu iaurt!

- Dar ce fructe ai folosit? 

- Doar banane şi portocale! Răspunde înainte să mai înghită fructele şi iaurtul rămase în gură.

- Ooo! Păi, eu aş fi pus şi mere şi kiwi şi ananas şi pere şi struguri şi prune şi căpşuni şi zmeură şi mure şi greapfruit şi mandarine şi clementine şi fructe de pădure şi toate fructele şi aş mai fi pus şi câteva măsline!

- Doar portocale şi banane am avut, Laura, dar pe mâine poate o să pun mai multe, poate o să pun şi măsline şi câteva virgule!

În locul unei alte replici, din direcţia Laurei se aude doar un răpăit ca de mitralieră al tastelor.

Cornel tocmai înghiţise şi ridicase lingura reumplută în aer când a intervenit Laura din celălalt capăt al biroului.Dup ce-i răspunde goleşte rapid lingura, înclină puţin cutia, o trage mai aproape, mestecă grăbit, se apleacă deasupra salatei de fructe, înghite şi reumple lingura. Chiar în timp ce lua în gură conţinutul lingurii numărul trei, Adriana, întorcându-se de pe hol, închizând uşa, exclamă:

- Uau! Şi-a pus Cornel mâncare la lucru! Ce tare! E prima data, aşa-i, Cornel? Că eu nu te-am mai văzut!

- Cred că da! Bolboroseşte Cornel, iar un firicel de iaurt i se prelinge pe la colţul stâng al buzei, neexpus privirii Adrianei, se transformă într-o bobiţă şi înainte să apuce să-l şteargă cu mâna din care tocmai lăsase cu zgomot lingura în cutie, cade ca o picătură de lapoviţă pe cracul pantalonilor negrii. Se şterge cu mâneca.

- A... scuze, vai de mine, am uitat, poftă mare Cornel! Îi urează Adrina, între timp aşezată la biroul ei, în faţa lui Cornel. Ce ai acolo?

- Nişte banane şi portocale cu iaurt! Răspunde ştergând de pe tastatură şi de pe birou picăturile de iaurt ajunse acolo în urma căderii lingurii în cutie.

Se înroşeşte în aproximativ două secunde, observând că se foloseşte de mânecă. Cred că am pus prea mult iaurt! Îşi spune, apoi o întreabă pa Adriana dacă nu are un şerveţel.

Când termină de curăţat biroul, nu-i ia mai mult de 20 de secunde, încă mai simte căldura roşelii din obraji, dar se uită la salata de fructe şi portocaliul celor trei bucăţi de portocală ieşite pe jumătate la suprafaţa iaurtului îi reimprimă starea de entuziasm şi stimă de sine.  Cu ceva mai multă atenţie umple iar lingura şi o bagă în gură.

- Pot să gust şi eu? Îl întreabă Adriana.

Îşi controlează cu atenţie mişcările buzelor şi ale fălcilor. Înghite fără să mai mestece şi, în timp ce deschide gura să-i spună că da poate, parcă parcă simte cum începe să-i zvâcnească o venă în tâmpla dreaptă.

- Nu mai ai nicio lingură în plus? Sau o linguriţă?

- Scuze, Adriana, dar numai pe asta mi-am adus-o, nu m-am gândit –

- Lasă, că mă descurc şi fără!

Adriana se-ntinde peste birou, îşi propteşte corpul în marginea acestuia, îşi susţine greutatea în mâna stângă şi cu degetele întinse ale mâinii drepte se apropie de salata de fructe. Pe măsură ce se apleacă îşi îndoaie degetele şi formează un fel de pensetă imensă din degetul mare şi arătător, iar Cornel simte cum parcă începe să-i tremure uşor bărbia şi pe lângă vena din tâmpla dreaptă simte zvâcnituri în sprânceana stângă şi în colţul buzei de sus din aceeaşi parte. Cu toată bunăvoinţa şi cu tot zâmbetul pe care se străduia să şi-l susţină pe faţă, figura lui Cornel exprima teamă şi nervozitate.

- Nu te speria, sunt curată pe mâini! Tocmai ce am fost la baie! Îl linişteşte Adriana şi prinde în cleştele degetelor o bucată de portocală, pe care o şi înghite înainte ca Cornel să mai aibă timp să spună ceva.

Cornel se gândeşte serios să ia o pauză de la pauza de masă şi să fumeze o ţigară, dar priveliştea celor două bucăţi de portocală rămase la suprafaţa iaurtului însoţite acum şi de o bucată de banană îl relaxează miraculos. Mănâncă aproape jumătate din conţinutul cutiei, când deschiderea uşii îl surprinde cu lingura în gură, după ce uşa se închide, în gura lui Cornel aşteaptă o acţiune din partea acestuia o felie întreagă de portocală, două bucăţi de banană şi o cantitate oarecare de iaurt. În birou intră directorul firmei.

- Poftă mare, Cornel!

Cornel se-ntoarce spre director şi dă o dată din cap sugerând că a receptat urarea şi, cu obrajii umflaţi şi cu ochii umeziţi, mai dă o dată din cap în semn de recunoştinţă, în timp ce cu mâinile pune capacul cutiei.