coffee story(2): Antitero

Dimineață târzie, primăvară târzie, domnul Ghiță la cei 70 și plus-minus ani ai săi, spune că se află în zorii târzii ai vieții, depinde și de cum se simte la momentul rostirii, alteori spune că-i la amurgul tinereții, dar de cele mai multe ori se plânge că n-are ce face.

O zi de miercuri, la fel ca orice altă zi a săptămânii pentru nea Ghiță, cum îi spun vecinii de boxă din beciul blocului, sau domnul Ghiță cum îi spun ceilalți vecini de pe scară și tot restul celorlați oameni decând e pensionar, cu excepția copiilor din bloc pe care i-a învățat să-i spună bade Ghiță.

Domnul Ghiță e un cetățean foarte activ, abil și descurcăreț de felul lui. Dimineața se trezește la 5 fix fără ceas, bea o cafeluță scurtă, își întinde puțin ghioamb ele, dând o fugă până în beci, înainte să se trezească soția sa Aneta, alintată Anișor de mult prea-iubitorul domn Ghiță. Alte lucruri remarcabile la dânsul, pe lângă deja remarcată vitaliate, sunt spiritul anteprenorial, spirit acuns și ținut bine sub păvază de cunoștința nevestei, din grijă și iubire - ne de-alta, și abilitatea de a se adapta oricărui regim politic, legislativ sau economic - vorba lui: fie criza cât de rea, de-ți mere mintea, nici jăbu gol nu-ți stă! Metoda lui e simplă și se pare că e aplicată pe o scară mai largă decât a unui bloc cu patru etaje, dictonu-n afaceri al domnului Ghiță, fiind: fă pe prostu și vezi-ți de treaba ta!

Günter Grass nu știa să se dea pe bicicletă

și asta i-a salvat viața :))

Citesc Decojind ceapa, autobiografia lui Gunter Grass și venind cam frânt de la redacție, fără mult chef rămas pentru alte activități, îmi fac o cafea cu muuult lapte și mă pun să mai întorc câteva pagini. Cartea e și savuroasă și instructivă și mi-era dor de G.G. ce mai :), iar secvența cu țoagla mi-a refăcut ziua :D
La sfârșitul celui de-al 2-lea WW, Grass înrolat inițial voluntar în armata germană (pe la vreo 15-16 ani), fără mare entuziasm, urmează trupele ca membru component în retragerea lor strategică împinse de ruși înspre în jurul Berlinului. Stai că oboseala vorbește și mai bine apelez puțin la volum.
brb

super recenzie pentru 2 cuvinte :D

Amorul artei, Paul Cernat scrie despre volumul lui T. O. Bobe, Contorsionista, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011. Revista 22, Nr. 9 / 28 februarie-5 martie 2012


: Mulatu Astatke

Clinica (de Adrian Lustig, Teatrul Studio) - mai bine nebun decât mort

Noua premieră a anului II de master, secţia română, de la UAT, Clinica, e o comedie cu nebuni pentru oameni normali. Poantele nu sunt cele mai subtile, dar calitatea umorului din textul lui Adrian Lustig nu suferă. Până la urmă tuşa groasă nu face decât să scoată mai bine în evidenţă ce era de scos.

O Clinică Americană în România, cu un personal restrâns: directorul, medicul psihiatru, bucătăreasa (care ocupă şi toate celelalte posturi pentru personal necalificat din organigramă), un pacient de la un ONG pentru actorii care nu l-au jucat niciodată pe Hamlet şi un pacient, fost boxer, de la un ONG pentru sinucigaşii rataţi. Pentru ca să se stabilească pe de o parte un oarecare echilibru: trei angajaţi, trei clienţi şi pe de altă parte să intervină un factor nou conflictual în poveste, în Clinică tocmai se internează un fost bancher, pus sub urmărire penală pentru că-i plăcea prea mult jobul său, adică să dea credite.
A... de menţionat şi bustul lui Freud din curtea clinicii.

Paul Dragobete şi Narcis Pasăre, actorul şi pugilistul, interpretaţi de Eugen Neag şi de Alin Stanciu, sunt personaje aruncate de rotaţia inertică a societăţii la periferia existenţei, în acelaşi loc ajunge şi bancherul Crinu Săndoi (George Sfîrăială), deşi înainte era plasat destul de sus în piramida socială. Bancherul iniţial ajuns în clinică pentru a se salva de la închisoare, sfârşeşte prin ai salva pe ceilalţi de clinică (pe toţi :D).
:)) Pare a fi trimisul involuntar al unor zei meschini şi scârboşi, care sunt inseraţi în spectacol într-o scenă de sex virtual: Violeta Drăghici, psihiatrul, se ocupă din biroul clinicii de libidoul unui demnitar.

Una peste alta Clinica-i un spectacol care nu m-a enervat, nu m-a plictisit, am râs şi cam atât.

o săptămână pe-o poză

duminică seara până pe ora 9 jumate aş fi putut afirma: no, asta o fost o săptămâna, în urma căreia pot să fiu mândru de mine!
M-am trezit în fiecare zi devreme, 7-7 jumate, am folosit în general în mod util timpul câştigat, am fost pe la facultă, am ajuns chiar şi la un curs de la ora 8, am citit, nu satisfăcător de mult, am scris, nici asta cât şi cum îmi propusesem, vinerea lungă a trecut mai lejer decât altele, a venit Maria (artificii, înaripate şi primăvară dezlănţuită în creieraşul şi trupul meu), sâmbătă a venit Andrei în oraş - una peste alta o săptămână chiar bună care se termina plăcut.
pregătit, cu planuri amplificate, să-ncep noua săptămână, azi aveam degând să merg pe 8 la facultate, până primesc un sms şi un răspuns pe mail - văzute tardiv, că mi se descărcase telefonul, iar mailul nu l-am verificat, am făcut o gafă.(contactul cu sms-ul şi mail-ul s-a produs ieri pe 11:20)
Şi aşa povestea continuă cu mine ridicat din pat, azi, abia la 11 şi cu disponibilitatea de alunecare în stări improprii entuziasmului reactualizată de o boacănă făcută în vreo 5 secunde şi ne-observată, cu toate că am verificat - futu-i!