mânia.ro la 74

uai!... am reuşit să mă tirez la timp de la lucru şi să-mi onorez rezervarea făcută de oana aseară în Teatru 74 la mânia.ro

pe scenă... Paul Socol, Mihnea Blidariu şi Andrei Puiu. înainte mă gândeam că vor lega versurile lui Mihnea în ceva asemănător unei monodrame, dar a fost mai mult un spectacol de poezie, aproape fiecare text fiind tratat ca un moment separat. de la abordări supărate până la abordări comice din partea protagonistului(ză actor - Paul) versurile lui Mihnea rămân aceleaşi, tema social-politică persistă chiar şi în cele cu tentă amoroasă, toul se-ntâmplă în relaţie cu societatea şi mediul politic(cel care în mare măsură o controlează discreditar), oamenii iubesc, copilăresc, suferă, râd, plâng, disperă, se bucură tot timpul sub un regim politic. Mă tem să nu fiu eu cel nebun(citat cât de exact mai ţin minte) e problema cea mai terifiantă cu care se confruntă individul cu atitudine socială, individul nemulţumit de lumea, mediul în care (nevoit?) trăieşte, indivitul care criticând şi ridicând problema în faţa prietenilor, publicului, societăţii speră că odată formulată, depistată, diagnosticată are sănătoasa impresie că a făcut un pas înspre rezolvarea sau începerea rezolvării ei.
La început mă gândeam ce dracu caută Mihnea pe scenă, nu deoarece cânta - asta o face şi a făcut-o foarte bine, dar a vorbit, şi-a recitat câteva poezii şi se vedea stingher şi crispat, dar până la urmă a ieşit bine şi spectacolul a funcţionat. asta şi datorită momentului când Andrei Puiu încearcă să citească şi el o poezie, iar Paul şi Mihnea îl urmăresc ca doi profesori plictisiţi şi ofticaţi puţin din cauza lipsei de talent a elevului.

Bă, România!(...)(...)(...) oamenii cântă!

văzut&auzit

n-am bani, nu plătesc


onestitate, furt, minciună, familie, supravieţuire, societate...
cât de onest mai poţi şi mai are rost să fii când te rupe foamea, cât repect mai poţi avea, mai trebuie să ai pentru/faţă de o societate/lume care nu te respectă ?

un carambol în care demnitatea se-mpleteşte cu orgoliul şi rezultă mârşăvie, în care grija domestică şi entuziasmul şi iubirea conjugală se rostogolesc în jurul minciunii şi mânate de neputinţă, frustrare, revoltă şi disperare sfidează realitatea hiperbolizând-o

rezultă, şi datorită abordării regizorale şi a scenografiei, o comedie care te provoacă să râzi (în dauna jocului slab, instabil, exagerat uneori/adesea:) al actorilor - mai mai ales partea feminină a distribuţiei), şi râzi, cel puţin eu am râs, şi chiar dacă am ieşit cam contrariat din sală, am ieşit cu o stare... aia pe care ar trebui să o ai când ieşi de la o comedie - nu de la un spectacol impresionant care te lasă trăznit de admiraţie, dar nici de la unul tradiţional TN-ului mureşean când ies nervos, iritat şi cu un gheizăr injurios în spatele buzelor :)

duelul viorilor - filarmonică(pentru mai multe informaţii "?" google)
uau:)
ajunge?
bun... n-am mai auzit o vioară să sune ca una dintre cele două, asta nu scoate din prim plan calitatea interpreţilor :)

un răsfăţ!!!!

ps
sper ca n-am bani, nu plătesc! nu v-a ajunge doar o viitoare clinică a amanţilor :(

şi poate ar fi bine venită o campanie a tntg-ului - nu-mi place, nu plătesc :)

Ziua opricinicului, Vladimir Sorokin – o mică distopie rusească în traducerea fraţilor Vakulovski, editura Curtea Veche, 2008

Rusia, anul 2027, societate monarhică structurată după modelul monarhiei ţariste, mai ales cea condusă de Ivan cel Groazinic, dar şi cu măsuri politico-economice specifice unui regim comunist(vezi ghereta rusească înlocuitoarea supermarketurilor, unde se găsesc doar câte două tipuri de produse din fiecare categorie pentru a uşura viaţa cetăţenilor, înainte frustraţi şi frământaţi de abundenţa varietăţii produselor – ex: în ghereta rusească se găseşte carne doar cu sau fără os). Ţara e izolată de occident prin construirea Zidului de Vest, ambasadele străine sunt desfiinţate, cetăţenii renunţă la paşapoarte – arse în Piaţa Roşie, iar Kremlinul e vopsit în alb.

Romanul se desfăşoară pe parcursul unei singure zile, trăită şi narată de opricinicul Komiaga. Poliţie secretă creată în 1565 pentru a-l servi direct pe ţar Opricina e condusă de Tataie, apropiat al Conducăturului, şi e împărţită în două aripi: cea stângă şi cea dreaptă, Komiaga fiind un membru important al aripii drepte.

Ziua începe cu trezirea opricinicului Komiaga şi se sfârşeşte cu adormirea acestuia în braţele slujnicei Anastasia după o zi epuizantă în slujba Opricinei. Cu excepţia, poate, a mazilirii celui de-al doilea bărbat în stat, ginerele conducătorului, în urma unui scandal piromano-sexual, ziua opricinicului e una ordinară care se va repeta fără încetare, cel puţin atât timp cât va face parte din Opricină şi va rămâne în viaţă.

Cu o scriitură extrem de clară şi de precisă, adesea cu un stil sărăcăcios, întrerupt doar de fragmentele când personajele consumă prafuri sau peştişori de aur (cel mai tare drog găsibil pe piaţa rusească – drog procurat în acea zi chiar de Komiaga drept o parte din şpaga primită de la o primă balerină), dar şi în descrierea halucinaţiei Sorokin rămâne la fel de precis.

Personajele lui Sorokin sunt de obicei gata conturate, nu au dileme, nici probleme metafizice, par a fi nişte roboţei lucioşi desenaţi foarte exact şi cu parametrii ficşi, care-şi fac datoria cu o obedienţă de nezdruncinat până când cineva îi va distruge la propriu sau se vor auto-distruge. De obicei totul e la propriu, deşi romanul e o satiră politică, în interiorul naraţiunii un om spânzurat e un om spânzurat, căcatul e căcat (Juna dintre deciziile Conducătorului e interzicerea vulgarităţilor), drogul e drog, banii sunt bani, şpaga e şpagă etc.

Imaginează-ţi 1984 narat din perspectiva unui adjuvant direct al Big Brotherului sau un evenual roman despre regimul comunist neaoş narat de un securist din direcţia 5 a securităţii. Aşadar Ziua Opricinicului e departe de-a fi o poveste care prezintă un regim cu intenţia făţişă de-l contesta, mă refer din prisma naraţiunii – naratorului, în mod direct de la nivelul exclusiv al textului regimul e unul în continuă perfecţionare în timp ce Conducătorul e cel mai bun şi cel mai tare, poate singurul moment în care e prezentat poporul e într-una din misiunile zilei pentru opricinicul Komiaka când trebuie să închidă gura unui artist popular al cărui cântecel făcea aluzii directe şi deşucheate la adresa Conducătoarei – e singura misiune neîndeplinită de Komiaga.

Altfel un roman fain şi lejer la lectură – îl citeşti într-o zi.

Însă recomand înaintea Zilei Opricinicului, Dimineaţa lunetistului, volum de povestiri găsibil de asemenea la judeţeană.

A... şi o mostră de Sorokin găsiţi aici:

http://www.tiuk.reea.net/8/trad.html

Şi dac tot trece cineva pe la raftul cu ruşi, se poate încerca şi Pelevin, Mitraliera de lut – roman halucinat la propriu. (pentru cine ştie maghiară mai e şi Generetion P de acelaşi Pelevin, care acum aflu că a fost şi ecranizat)

*Atât Pelevin, cât şi Sorokin îs scriitori ruşi contemporani, din ce-am văzut, probabil unii dintre cei mai apreciaţi şi contestaţi