Simion liftnicul, Petru Cimpoeşu - ţărişoara anului domnului(ţapului) 1997, mai toată într-un bloc de opt etaje al Bacău-burgului

După primele 2 pagini, nu m-am putut abţine, şi ne-având alt suport la îndemână am scris pe prima pagină: ca un lingou de ciocolată începe această carte. Cum începe? Cu distinsa doamnă Pelaghia făcându-şi regulata rugăciune de seară, rugă înălţată Precuratei, să o ajute în continuarea relaţiei adulterine cu domnul al cărui nume va rămâne neconsemnat.

Simion liftnicul, Roman cu îngeri şi moldoveni, surprinde evenimentele desfăşurate în anul '97 într-un bloc cu opt etaje şi lift din Bacău. O doamnă are o relaţiei extraconjugală cu un domn sfătos foarte care-i aduce zilnic o sticlă de borviz, pe care doamna, îndrăgostită mai ceva ca o jună, o aruncă în chiuveta de la serviciu. Un domn vrea să-şi răzbune răsunătorul eşec financiar suportat cu stoicism odată cu prăbuşirea Caritasului, printr-o lovitură la 6 din 49. Câţiva locatari se pricopsesc cu tot felul de aparaturi (filtre de cafea, aparate de epilat etc) în urma unei campanii promoţionale a unei firme mărinimoase şi reprezentată în teren de o domnişoară dificil de refuzat, cadouri (plătite) de care nu-i mai scapă nici talciocul. Un domn, Nicostrat, oferă doritoarelor la domiciuliu său lecţii inspirate de kama sutra şi alte yogi. Printre doritoare se numără şi profesoara de limba română a elevului genial Temistocle, elev căruia îi aplică cu mare durere sufletească un 3, pentru că nu-şi face compunerea despre suflet. Nea Ilie îşi repară motocicleta în bucătărie din cauza vremiii nefavorabile, nu ţin minte ca naratorul să-i fii specificat marca, tipul sau alte detalii tehnice, dar cu uşurinţă putem presupune că e ori o mobră ori un hoinar. Etc.
Şi normal Simion, un cizmar în etate, se blochează în lift la etajul opt şi după câtva zile de foame şi rugăciune are tot felul de idei profetice şi mai face şi minuni, prooroceşte chiar şi rezultatul viitoarelor alegeri prezindenţiale, în urma unei analize socio-politice, în urma căreia concluzia inevitabil de tras e că Iisus n-ar avea nicio şansă într-o confruntare electorală cu Iliescu.

FINALUL ROMANULUI:

În zilele următoare, discuţiile despre Simion se vor extinde şi se vor amplifica, fără să adauge nimic datelor iniţiale. Apoi se vor stinge treptat, până când din ele va mai rămâne doar o amintire vagă, un fel de legendă simplificată despre un cizmar din Bacău care a stat două săptămâni în lift, poate a făcut şi niscai minuni acolo, iar după aceea a plecat.Unde?Păi, doar v-am spus că nu ştiu!

Oricum m-a cam enervat sfârşitul, ultimul sfert/capitol, după doleanţele mele de cititor l-aş fi vrut ceva (considerabil) mai scurt, aş fi putut închide cartea liniştit şi mega-mulţumit şi fără toate poliloghiile/pildele lui Simion, în plus nu mi-a picat prea bine nici parabola blocului, că doar chiar aşa bătut în cap nu cred că îs de să fie nevoie să-mi mai traducă odată autoru romanu. Pe de altă parte mi-a captat atenţia tehnica anticipării folosită în nararea evenimentelor. Nu-ţi spune: acum personajul începe să facă asta, deci ca să vezi cu ce fază tare se soldează acţiunea tre să mai citeşti încă 20 de pagini. Îţi spune: domnul x începe să facă asta şi nu-i va reuşi! (bine, nu chiar de fiecare dată) Şi atunci, eu citesc cu plăcere cele 20 de pagini, pentru că deznodământul nu mă mai poate dezamăgi, aşa că dacă savoarea înlănţuirii, suprapunerii, dezvoltării există, şi există în romanul ăsta, mă bucur de ea şi gata.
Roman alegoric al tranziţiei sau doar al tranziţiei oricum ar fi e o satiră drăgăstoasă ori un pamflet care taie ca un cuţit cu lama-nblănită. Altfel continuă atracţia romancierilor veniţi din anii 70-80 pentru realismul magic (cel puţin al multora dintre ăia de i-am citit io - puţini), importat cu tot felul de scurgeri, pierderi, reparaţii, mutaţii şi alte alea intervenite pe parcursul transportului anevoios din ţările prietene ale Americii latine.

Despre Petru Cimpoeşu nu ştiam nimic înainte să-mi cadă ochii peste romanu ăsta în librărie, aşa că dacă aveţi ceva nelămuriri apelaţi cu încredere la nea Google.

PS
Cum să-l uiţi tocmai pe domnul Ion Şeful de Scară, ghinion, da nu-i bai, că dacă se-ntâmplă să deschizi uşa blocului n-ai cum să-l ratezi :D

coffee story(1): Pachet

Cornel se trezeşte brusc la 7 şi 34 de minute. Se uită la telefon şi nu-i vine să creadă, apoi... dacă l-ar fi privit cineva din uşa camerei cum stătea sub plapumă rezemat în cotul mâinii stângi în timp ce cu dreapta ţinea telefonul mobil, la care se uita nedumerit, ar fi văzut cum muşchii feţei i se relaxează, obrajii îi coboară câţiva milimetrii, buzele iniţial arcuite în sus se încovoaie strâmbându-se puţin, iar imediat după aceea se împreunează strânse ca atunci când îţi uniformizezi stratul de ir sau ca atunci când parcă ţi le-ai muşca pe amândouă odată de nervi.

Îşi explică: telefonul era pe silenţios şi alarma setată la ora 6:30 a sunat mută până când s-a plictisit.

Sare din pat şi, uşor încovoiat de spate, se-ndreaptă spre bucătărie pentru a-şi pregăti cafeaua. Aruncă zaţul rămas din ibric în closet. Zaţul era uscat şi când scutura ibricul, cu fiecare zvâcnitură a braţului încerca să se descotorosească de uşoara dezamăgire care-l năpădise. Ce idiot! Îşi spune, în timp ce pune ibricul pe ochiul mare aprins al aragazului. Se aşează şi scoate o ţigară din pachetul de Winchester roşu lung de pe masă.

Strânge ţigara ne-aprinsă între buze şi-şi aminteşte că luna asta era vorba să se lase de fumat. Mai sunt 3 zile din luna asta cu tot cu azi! Îşi spune şi aprinde bricheta. Se uită la flacără, o apropie încet de vârful ţigării, aude sfârâitul apei, lasă bricheta pe masă şi, cu ţigara ne-aprinsă în gură, aruncă trei linguri mari de cafea în apă. Învârte ţigara între buze, îi muşcă filtrul, ridică ibricul câţiva centimetrii deasupra flăcării, îl lasă uşor, îl ridică iar puţin când spuma cafelei clocotind se apropie de buzele ibricului, repetă mişcarea de trei ori în joacă.

Stinge focul şi scoate laptele din frigider. Îşi toarnă cafeaua şi amestecă zahărul, două linguriţe. Continuă să se joace cu ţigara ne-aprinsă dintre buze şi se gândeşte la toţi prietenii, cunoştinţele, în sfârşit, oamenii pe care-i ştie că s-au lăsat de fumat, apoi toarnă în cafea şi câţiva stropi de lapte, suficient cât să-i dea o culoare maro închis şi-şi dă seama că-i e frică să se lase. De la întâi mă las! Îşi spune. Până atunci... nu o să mai fumez deloc în cameră, nu o să mai fumez deloc în timp ce merg pe stradă şi nu o să mai fumez mai mult de o ţigară pe oră!

Îşi aduce din cameră Bătrânul şi marea, într-un volum subţire, împrumutat de la bibliotecă, citit şi răscitit, cu câteva foi desprinse, ieşite cu o jumătate de centimetru dintre celelalte, îndoite la colţuri şi uşor crăpate pe margini.

tratat despre maturizare într-un rând

titlu: maturizarea continuă

rându: ... mă simt ca un adolescent...

TiPtiL, concert zgomotos şi vioi în Jazz&Blues, sala Piano

Un concert perfect de miercuri seară, de mijloc de săptămână când parcă n-ai sta în casă.
TiPtiL, o trupă jucăuşă, neastâmpărată :D, cântă un pop-rockuleţ cu tot felul de influenţe, puţin ska, puţin punk, ceva reggae şi mult fun :) ... parcă dau o idee şi a Zaz.
Au cântat pentru, din păcate, abia vreo 20 şi un pic de oameni ca pentru o sală plină. Şi s-au simţit bine şi ne-am simţit foarte bine şi noi cei care i-am ascultat.
A... şi sună mai bine decât pe Youtube.



P.S. poate ne vedem diseară la Spuzza, după meci :), hai Steaua!

Sighişoara Blues Festival 2012: Cine cântă joi 23 februarie

Samuel James (Portland, USA) - http://therealsamueljames.com/

The last of the great, black, American troubadours, Samuel James is a performer of stunning singularity. He has irreversibly changed what it means to be a solo act. Unfortunately for the reader he is unique to the point of non-comparison. I mean, seriously, he’s been called, “…the Guardian of Lightning,” by Rolling Stone, France. That’s pretty serious, right? He has mastered the guitar, piano, harmonica, and banjo. Yup, even the banjo. - The Real Samuel James (fb page)

Johnny Winter (USA)
wiki:
- în 1988 e inclus în Hall of Fame-ul bluesului
- în 2003 intră pe locul 74 în topul 100 Greatest Guitarists of All Time, făcut de revista Rolling Stone

There’s a famous story about a time in 1962 when Johnny and his brother went to see B.B. King at a Beaumont club called the Raven. The only whites in the crowd, they no doubt stood out. But Johnny already had his chops down and wanted to play with the revered B.B.”I was about 17,” Johnny remembers, “and B.B. didn’t want to let me on stage at first. He asked me for a union card, and I had one. Also, I kept sending people over to ask him to let me play. Finally, he decided that there enough people who wanted to hear me that, no matter if I was good or not, it would be worth it to let me on stage. He gave me his guitar and let me play. I got a standing ovation, and he took his guitar back!” (http://www.johnnywinter.net/about/johnny-winter/)

Carmina Burana, TNTgM, cea mai frumoasă orgie

lucrurile se mişcă şi se mişcă bine stagiunea asta la naţional. poate mai importantă decât calitatea estetică a spectacolelor e atitudinea pe care o au actorii şi cei care lucrează în jurul scenei când vine vorba de spectacolele în care sunt angrenaţi. dacă înainte fiecărui spectacol al secţiei române simţeam că-i lipseşte entuziasmul şi disponibilitatea înspre joacă (spiritul ludic) al actorilor, pe feţele cărora chiar dacă nu neapărat în timpul reprezentaţiei se vedea că nu-s încântaţi de ce şi în ce joacă. acum bucuria lor de a juca e prezentă acolo pe scenă :D

nu a fost să fie Hieronymus Bosch-ul de la Cluj (spectacol impresionant de altfel, comparabil cu Carmina Burana, fiind bazat pe imagine şi mişcare scenică), nici Autobiografia..., nici Sunt o babă comunistă, în schimb avem Căsătoria şi Carmina Burana. Aş putea adăuga şi Push up, dar eu am văzut-o în sala mică şi mi s-a părut un spectacol obositor, sec etc, totuşi poate în sala mare se vede altfel. Şi... N-am bani, nu plătesc! care nu-i o mega-capodopera, dar e un spectacol agreabil. Apoi v-a mai fi de luna asta şi PRAH, spectacol pe care cred că l-am văzut şi la secţia maghiară, aşa că dacă e acelaşi text şi montarea va fi una potrivită, ne aşteaptă o comedie cel puţin savuroasă. (doar să fie şi comestibilă ;))

bun, acum, despre Carmina Burana în sine e cam greu şi nici nu cred că are rost să povestesc, dacă ar fi rezum într-o propoziţie ce mi-a spus mie, atunci sună cam aşa: omul este cobaiul propriilor simţuri.

mai multe vezi aici

fericit

când vorbesc cu tine nu vrea să vorbesc cu altcineva, când suntem împreună nu vreau să fiu altundeva, mă determini să vreau să fiu mai bun, măgăriile din jur, decorul dezolant, oraşul ăsta cu aspect de aşezare umană părăsită, înlănţuirea dementă a evenimentelor absurde, se estompează când te văd. mă trezesc dimineaţa şi-ţi spun te iubesc chiar dacă nu te sun. oraşul ăsta pustiu şi monoton şi călâi şi molâu... suferă o schimbare la faţă doar când busul al cărui pasager eşti porneşte, şi pe măsură ce se apropie de oraş acesta parcurge în ritm alert, foarte alert etapele vieţii, pe când autocarul ajunge în ultima staţie şi te urci în taxi, deja e un fruct răscopt, pe care-l vom hali, vor rămâne doar sâmburii, din care după îmbarcarea în autocarul ce se îndepărtatează, se va restaura în cel mult două zile pustiul specific.
Te văd te-mbrăţişez ne spunem te iubesc şi râdem sau vorbim tensionat ne dezvăluim uimirea şi bucuria sau facem schimb de reproşuri locul poate să dispară oraşul poate să fie oricare altul la fel strada apartamentul camera pubul.
În plus, în urma unei analize sumare, după ce m-am aşezat eu aşa frumos cu pixul în mână şi mi-am răspuns la întrebările ce fac şi ce-mi doresc, am ajuns la surprinzătoarea concluzie, că cel puţin pentru prima jumătate a acestui an răspunsurile se suprapun într-o proporţie covârşitoare.
Apoi am prieteni, nu am o tonă, dar pe cei pe care-i am îi iubesc, îi apreciez şi-i admir indiferent de perioadele mai fericite sau mai puţin fericite prin care trec. Pe de altă parte mă întristează puţin, şi-mi reproşez faptul că mai sunt şi alţi oameni la care ţin, dar nu am reuşit să întrţin o comunicare constantă cu ei. Pe de altă altă parte cred că odată conexiunea realizată nimic nu e pierdut, până la urmă fiecare trecem prin vieţişoară pe propriile cărări şi cu propriul ritm, iar uneori sincronizarea se poate dovedi găunoasă.
Aşa... şi cel mai incredibil e că... ei bine, e şi logic şi normal, chiar dacă nu-mi place şi nu mă încântă ceea ce fac acum concret la jobuleţ, îmi place domeniul, îmi place presa şi cu toate problemele remunerării şi cu toate pornirile mele aşa cumva idealiste la fel de aşa cumva pulverizate la contactul jetul extinctorului realitate, tot aşa ceva aş vrea să fac o bucată considerabilă de vreme. până acum am descoperit două ocupaţii, de fapt trei, prin care aş putea să-mi asigur resursele necesare supravieţuirii (termene temporale vagi), astea ar fi cam aşa: 1/1 - jurnalismul(1), 1/2 - teatrul(2), 1/2 - predatul (prof)(3).
dezvoltare:
(1) - sunt în domeniu şi am văzut şi-am învăţat dintr-a 12-a până acum o seamă de chestii şi cu toate că activitatea mea e una auxiliară, din asta pot spune că trăiesc de ceva mai bine de un anişor
(2) - e ca un vis care inevitabil va deveni realitate, pentru că mă roade, bine... da... nu am deloc certitudinea că aş avea cu adevărat un mega-talent pe tărâmul ăsta, dar până nu mă conving de contrariu :))) nu mă las
(3) - mă, uite, treaba asta m-a tot preocupat, pentru început mi-am anulat orice posibilitate de a activa într-un spaţiu instituţional renunţând la modulul psihopedagocic, dar de vreo lună am început să dau meditaţii la română pentru BAC şi treaba asta s-a dovedit o activitate foarte plăcută.

Altfel, da... bine, sursele de nervozitate şi de nemulţumire şi de frustrare rămân constante, numai că vorba lui andrei... da! da! sunt privilegiat în cazul ăsta. te pup.

Tunelul, E. Sabato, sau despre cum poţi să-ţi construieşti cu migală nefericirea

sau despre cum să nu iubeşti sau despre cum nu trebuie să iubeşti sau despre şamd...

povestea-n-scurt: un pictor se-ndrăgosteşte de soţia unui orb. pentru prima dată o remarcă, privindu-i insistent un colţişor, aparent neînsemnat (şi neremarcat de critici), dintr-un tablou. o re-întâlneşte întâmplător pe stradă şi încep o relaţie cam puroiasă. tipu-i foarte suspicios şi predispus la scenarii adulterine oridecâte ori tipa-i oferă cel mai mic şi neînsemnat indiciu. concentrat mai mult pe răspunsul, ecoul, replica la propria iubire. îşi dedică timpul, altfel necesar întreţinerii bucuriei, entuziasmului, fericirii şi hai... misterului, clădirii şi consolidării neîncrederii şi nefericirii. probabil odată cu sentinţa condamnării la răcoare şi singurătate (bulău), deşi nu specifică, a primit şi un certificat care-i atestă expertiza în denaturarea bolnavă a realităţii.

nu ştiu nimic legat de geneza romanului, poate artificiul narativ (ferestruica din tablou) a născut personajul principal pictor sau poate doar în urma teoriei tunelulilor/ destine care merg alături fără intersectări, până ajung pe aceeaşi traiectorie, cale spre prăpastie, şi atunci eroul-narator cam trebuia să fie artist, cult - predispus la analiză şi analogii, obsedat de replici, felul în care sunt lansate, şi de tot felul de aspecte minore, detalii, gesturi, coincidenţe, plus o remarcabilă instabilitate emoţională ornamentată cu o nesiguranţă clasică privitoare la sentimentele celuilalt - suspicios.

avem, aşadar un pictor, om scrupulos, meticulos, rezervat în manifestările sociale, cult, inteligent... după câteva ore de la închiderea cărţii, mă tot întrebam... şi apoi mi-am răspuns, că până la urmă nici astfel de oameni nu au cum să scape odată ce-şi dau drumul pe pârtia descrisă de Sabato sau poate cu atât mai puţin ei.

şi... revin puţin la realitate... of, mai bine nu.

lupta de rezistenţă cu nimicu

ascultam o înregistrare a nomanslandului
da-m pus-o pe pauză şi ascult nu ştiu de ce
o porcărie de pe youtube da mă-ntorc
la nomansland bagă de vreo zece minute
o muzică de mi-a sărit tot somnu
te face să te simţi chiar al nimănui într-un loc al nimănui
într-o lume a nimănui şi te-ntrebi
de ce te-ar deranja asta

chiar nu pricepi
că dacă ce mai contează acum o zi
ce mai contează orice interval de timp
putem să ne vedem poimâine
sau să nu se mai irosească timpul
pe termen lung săptămâna viitoare

acum se aude un sax peste clape
şi un instrument de percuţie în spate
un fâşâit ca al mării dacă aş vedea-o

pfuu băga-mi-aş am tras o gură
de ceva cu siguranţă curgător
dintr-o cană de pe birou şi nu vreau
să-mi imaginez cât a stat lichidul ăla în ea
cred că la un moment dat
va trebui să mă apuc şi de ordine

una peste alta rezumatul sună aşa
am avut o zi tâmpită
ultimele zile au fost la fel
ultimele săptămâni şi ele

ca o sarbandă de absurdităţi
cuva maşinii de spălat renunţă
să se mai învârtă şi preferă
să primească electricitate inertă
becurile din cameră
se ard la un interval de 2 minute
pe al patrulea în bag în altă
dulie a lustrei
îmi spui că poate nu-i o idee aşa bună
întrerupătorul îşi pierde brusc funcţionalitatea
singura metotă de-a face lumină
în cameră a rămas
înşurubarea şi/sau deşurubarea becului
îmi spui că oricum vei veni mai repede
cu aprinsul nu-i aşa mare problemă
însă l-a stins becul e deja fierbinte
şi trebuie să-mi bag mâna-ntr-o bluză
îmi spui că oricum o să vii a doua zi
când vreau să ies din aprtament
trebuie să culeg clanţa de pe jos
că a ieşit din cuie şi tot cade din uşă
somnul îmi tot sare parcă ar fi conflabil
şi umflat cu gaz din trei nopţi le dorm
pe toate în câte două
îmi spui că de ce m-aş supăra
pentru o zi în plus
a ajuns maşina nouă de spălat
numai că antichitatea din baie
cântăreşte o tonă şi abia dacă poţi
să o împingi cu o palmă
de o vreme becul s-a înţepenit
şi am scos ornamentul de sticlă
semiopacă al lustrei
acum pot să manevrez lumina cu mâna goală
îmi spui trebuie să ies acum
trebuie să-mi fac o cafea
chiar dacă a doua zi voi arăta
ca o cană goală

altfel sunt daa... bine

am pus-o pe foc va fierbe
mai devreme îmi spuneam că mâine
mă las de fumat acum chiar nu-mi voi
bea cafeaua pe uscat mai urmează un mâine

concert ţapinarii la târgu mureş... de-a-n pixulea

ieri, pe la vreo 8-9  în sala piano, unde mai nou se fumează, din jazz & blues, se anunţa frumuseţe de concert ţapinarii.
a-nceput pe la vreo 9 jumate cu un fel de stand up a la covei - o fi având el hazu lui...

îi mai văzusem printr-a 12-a la un concert de semi-groază în sala mare a teatrului naţional. pe-atunci eram mega-mare fan şi ştiindu-le cântecele pe de rost, în capu meu au sunat oricum bine, deşi în sală... a fost cam improprie reprezentaţia lor.

acum, după ce s-a oprit covei din vorbit şi a urcat şi tănase cu paşii lui de panda în devenire pe scenă şi-au început să cânte mai mult în doru lelii, mi s-a părut că totuşi sună bine ce fac ei acolo şi mă-ntrebam de ce am renunţat să-i mai ascult de ceva anişori.

apoi cam după un sfert din concert, ţapinarii (tănase şi covei) anunţă publicul că-i mulţumeşte de prezenţă şi că gata concert aplauze, au mai băgat un bisuleţ, aşa din inerţie şi cu mare jenă că trebuie să-şi dezvolte mega talentele şi geniul şi piesele, câştigătoare decenii la rândul la toate categoriile grammy-ului, în faţa unui public ce a avut nesimţirea să se prezinte în faţa lor doar într-un număr de vreo 20-30. (cu tot cu presă şi prieteni :d)

apăi, nu ştiu cum s-au simţit alţii, da io m-am simţit înjurat din cinci în cinci minute, şi l-a sfârşit... păi, frăţicilor ţapinari, nu-i vina mea care am venit la concert că n-au venit şi alţii, la fel cum nu-i vina mea că voi v-aţi programat concertu marţea, în timpul sesiunii, la fel cum nu-i vina mea, că probabil, după concertu ăsta, următorul va fi la fel.

Adrian Schiop – Zero grade Kelvin sau în căutarea unei ţări pentru tine

Uite un autor cu care-mi face plăcere să mă reîntâlnesc. După pe bune/pe invers, roman ieşit din experienţa/aventurile studenţiei de pe la cluj, Schiop vine cu un roman al cărui fir epic e plasat într-un loc ceva mai exotic, Noua Zeelandă. Din descrierea autorului, de pe prima aripioară a copertei aflu că omul chiar a hălăduit pe meleagurile alea, lucrând acolo vreo câteva luni bune ca zugrav. Romanul nu e, nu cade, nu alunecă în exotism şi nu te enervează din pricina asta, cum a făcut cu receptorul de mine Vară în Siam, un roman de Claudia Golea, drăguţel de altfel.

Începe surprinzător şi nu o dată. Întâi te intrigă şi-ţi bagă zâmbet motoul din Guţă (un mare filosof român în viaţă, de altfel), din păcate nu ştiu pe unde naiba, sub ce maldăr de hârtii, cărţi, haine sau ce pat mi-e cartea, şi nu pot cita motourile. Apoi primul capitol, prologul, pfuu... tre să spun şi să recunosc răspicat că m-a atras, dar după ce am intrat pe făgaşul normal al poveştii am rămas şi cu o frustrare ne-eradicată de ultimul capitol. De ce spun asta? Romanul e îmbrăcat în două capitole (primul - ultimul), care după mine au o legătură cu povestea romanului doar dacă vezi cartea pe de-a-ntregul aşa: o metaforă a fumatului: începe ca primele experienţe, cu uau-uri, filme, flash-uri, imagini, muzici de pe altă planetă, apoi te obişnuieşti, şmenu nu-i chiar aşa de şmenos, aşa că intri pe filme coerente, te poţi aşeza şi fără grabă sau panică intri în ficţiuni care se succed şi se construiesc de la sine lin, fără încrâncenare, degajate la început, apoi te obişnuieşti şi mai mult, şi mai mult, încet filmele încep să prindă ba câte o scenă pranoizantă, ba una cu multă frustrare la subsol, ba alta care-ncepe să fută sensul oricărei organizări şi toate astea accentuate imperceptibil din mijlocul blănelii, ajung să-ţi livreze non-sensul, şi când non-sensul s-a mutat cu tine în cameră îţi mai rămân doar o serie de teorii prăpăstioase ce nici nu mai eşti sigur că-s ale tale. În concluzie, avem un prim capitol exploziv, cu imagini aşa... ba cu tentă apocaliptică, ba doar exagerate, care pe mine m-au dus cu gândul la Mitos Micleuşan(Kasa Poporului) şi la Andrei Codrescu (Mesi@) şi eram chiar pregătit şi dornic să citesc un roman pe unul din firele astea. Apoi povestea reintră într-o normalitate a naraţiunii de toate zilele şi poate că bine face, apoi finalul e... nu ştiu, eu n-am priceput aproape nimic.

No bun, povestea: un proaspăt absolvent al facultăţii de litere, inclusiv pedagogia, fost profesor de română vreun an, parcă, cu părinţi intelectuali de sat, ia nişte bani împrumut de la rude şi cu o viză de turist porneşte înspre Eldoradoul neezelandez, doar că odată ajuns acolo, Edenul se accesează doar după ce primeşti work permitul, nu-l ia. Are mai multe joburi, în special muncitor în construcţii, zugrav, şi culegător de mere. Vine la capătul lumii să scape de îngustimea minţii colective neaoşe, pentru care, după spusele naratorului, dacă eşti mascul şi n-ai femeie eşti ori retardat ori retardat, şi să-şi găsească un bărbat lângă care/ cu care să se aşeze într-un loc şi să-şi vadă de-ale lui/lor. Doar că pe lângă bagajul ticsit cu frustrări, acolo găseşte o libertate de care ţi-e cam cu jenă să nu te bucuri (un camarad ieşit de sub oblăduirea părinţilor şi a altor instituţii sociale restrictive se bucură de liberatatea de-şi sparge toţi banii la sfârşitul săptămânii luând cluburile în cascadă, iar el, eroul, găseşte iarbă căcălău – bine, acum se poate şi spune, că nu tre să te duci până în NZ pentru astea). Naraţiunea merge mai departe pe o tehnică a portretului în mişcare, până acum, specifică lui Schiop. Cât de la fel ori diferiţi sunt oamenii, cum se integrează/infiltrează în noua societate, cum îşi sau nu-şi găseşte locul... cred că rămâne de aflat la momentul lecturii, care va fi una plăcută, cred.

O recenzie mai documentată şi mai amplă şi mai avizată găsiţi aici: (Adrian Schiop, Zero grade Kelvin/ review de Andrei Terian)

jos Băse! Rabă preşedinte!

"cu o singură monedă naţională veţi cumpăra 1000 de dolari (...)
şi, dacă mă votaţi pe mine, impozitul va fi zero, ce zero, va fi minus 10!"

Am fost la Iadul este amintirea... (titlul continuă) + update

la Studio... nu ştiu cum şi de ce mi s-a năzărit să scriu o cronicuţă... :)) şi mi-am notat un singur lucru: Dr. Quinn

update: dau un search pe google cu numele piesei şi văd că prin 2010 parcă acelaşi text a mai fost montat şi la Odeon, după ce mă uit peste câteva cronici am impresia că doamna regizor Dana Lemnaru nu a montat o piesă cu titlul ăsta, ci a refăcut un spectacol :(
p.s. - sper ca anterioara impresie să fie una greşită

recensământ 2011: hai să dezvoltăm o teorie abracadabrantă

no bun, hai să o luăm pe varianta ocolitoare şi scurtă, până nu se-aşterne nămătu, viscolu sau gheaţa, toate accidentalizante.

presupun că până la ceasu postului a aflat mai toată lumea despre rezultatele preliminare ale recenzământului din 2011.

de ce m-ar interesa măgăria asta? c-am fost, fusei/fuseşi, fusesem recenzor. (punct)

no, bine, ocoliţi aici pe varianta scurtă:
- în 1992 locuiam în... aici: aproape 23 de milioane de fraieri;
- în 2001, aici mai erau vreo 21 de milioane şi ceva multe sute de mii;
- în 2012, aici mai suntem cam 19 milioane, cu indulgenţă.

bun... apoi urmează: formula magică... (numerele nu sunt conforme cu realitatea, fiind aproximative)

adică... exagerata formulă pe puţin mai larg:

• 2002-(minus)1992 = 1,5 milioane românaşi (ori refuzanţi ai naşterii, ori transfrontarieri - generic: căpşunari (c-ar, că n-ar fi oxford-anţi))

• 2012-(minus) 2002 = 3 milioane românaşi, în condiţii similare anterioarelor. (19 milioane oameni aici, acum)

aşadar... atunci... conform unui calcul simplu, aritmetic, de clasele I-IV:
- depopularea ţărişoarei, se desfăşoară, conform unui plan mega-ciumet, într-un ritm pre-stabilit:

• fiecare decadă excede anterioara decadă cu 100 de procente, astfel fără a lua în calcul raportul natalitate-mortalitate, vom avea:
• 2022-(minus) 2012 = 6 milioane românaşi absenţi (13 milioane oameni aici, atunci), apoi:
• 2032-(minus) 2022 = 12 milioane românaşi absenţi (1 milion oameni aici, atunci) 

Adică... trei decade în care ţara aceasta pe care, mă gândesc eu, o iubim cu toţii - cum poate fiecare după capul lui, are toate şansele de a fi condusă doar de oameni care nu se vor gândi niciodată  la eventualitatea plecării, pentru că  vor mai rămâne doar politicienii (3 decade poate supravieţui  şi Iliescu:)))  împreună cu rubedeniile... etc.

Prinţul Garoafă - păpuşi, păpuşari, copchii şi educatoare la Teatrul Ariel

Spectacolul a început la 11:00 (fix) şi a ţinut cam 50 de minute. (Mai avusese loc o reprezentaţie de la ora 9:30, da nu-s chiar aşa matinal din fire). Cu toată graba am înt'rziat cam un minut şi am mai prins loc doar pe ultimul rând.
Când am intrat, spectacolul începuse şi sala era plină de copii care şusoteau, exclamau şi se mirau de ghiduşia de pe scenă. Mi-a luat ceva timp să mă dumiresc şi să urmăresc povestea, că în primele minute am fost foarte ocupat cu dezgheţarea degetelor, că m-a pus han-tătarul să-mi aprind o ţigară pe drum.

Povestea pe scurt:
2 regi, în două regate şi două regine, plus intrigile nelipsite fiecărei curţi, că o fi ea regală, de joacă, de bloc sau de casă.
Primul rege (în ordinea în care i-am detectat eu), spune povestea că..., era foarte viril, dar nevastă-sa, regina - şi ea o muiere şi jumătate născătoare pe bandă rulantă, făcea numai fete, şi cum se ştie, unui rege îi trebuie în primul rând un moştenitor, adică un fecior.
Al doilea rege, pe ăsta, spre ruşinea mea, l-am detectat abia spre sfârşitul spectacolului, a reuşit să procreeze un bebe flăcău, numai că domnul cancelar, care tânjea după coroană şi tron, l-a transformat într-o garoafă în ghiveci, cred.
Între timp nevasta primului rege a născut a şaptea prinţesă. Apoi cred că au dispărut toate prinţesele. Mezina a fost găsită de o tanti care nu ştia ce să facă cu fetiţa..., dar pac-pac apare zâna strălucitoare (ea, zâna, cu gura ei a spus: Normal că strălucesc!) şi îi  spune femeii să ducă fetiţa în casa unui anumit pădurar, împreună cu ghiveciul cu garoafa cu pricina.
Povestea continuă, mai moare câte cineva, mai jeleşte câte altcineva, mai străluceşte zâna, mai creşte prinţesa mezină, o regină pare să cunoască legea şi-l ţine în frâu pe cancelarul isteric, mai înmiresmează garoafa roşie din ghiveci atmosfera, mai face zâna un ghiumbuşluc şi garoafa se transformă în Prinţul Garoafă, apoi prinţişorul face schimb de inimioare cu prinţesa mezină (am uitat să menţionez o chema Aurica, da n-avea buletin) şi... normal reapar celalte şase prinţese mai mari şi totul se termină cu o nuntă, dar nu ne mai spune nimeni nici dacă au trăit până la bătrâneţi adânci, nici dacă nunta s-a terminat ori putem merge şi noi să ne îmbuibăm. :D

Păpuşile au fost aplaudate la scenă deschisă la fiecare schimbare de tablou, un fecior de vreo 4-5 ani s-a-ntors spre domna educatoare în plină desfăşurare a spectacolului, pentru a o informa că fetiţa din spatele lui îi împinge scaunul, apoi la sfârşit, copiii au început să se îmbrace în grabă şi au cam uitat să-i aplaude pe păpuşari :))

Altfel... mi-am zis ieri, că, mă, eşti cam încordat şi predispus la nervozitate în ultima vreme, ce-ar fi să te duci tu frumos mâine la un spectacol de păpuşi, că n-ai mai fost de la Aladin şi lampa fermecată - acum vreun an şi ceva cred. Şi mi se pare că a funcţionat şmecheria un pic.

p.s.
tre să menţionez, că nu mă pot abţine, că am reuşit performanţa de a parcurge pe jos traseul de la Gara Mare până la Teatrul Ariel în 15-16 minute, performanţă imposibil de realizat cu vreun limax, fie el galben sau de altă culoare, al Siletinei.