Mede/ea, la Ariel - cronică

Cu dureri de fese și reașezări frecvente de pe o buncă pe alta, că a fost lume multă și-am prins loc doar pe jos am urmărit spectacolu, după ce cupidonii (Luchi și Didi) ne-au dat (viitorilor spectatori) să completăm un chestionar despre fericire :D
Așa... altfel, unu, spectacolu e drăguțel, de vară și merge văzut chiar și de jos, cam alinelegeian, dar asta nu-i neapărat de rău, că pân la urmă textul Roxanei Marian, deși cam feminist așa, mi-a plăcut.
Altfel, doi, tangențial... La douăzeci de ani, bărbatul e păun; la treizeci, leu; la patruzeci, cămilă; la cincizeci, şarpe; la şaizeci, câine; la şaptezeci, maimuţoi; la optzeci, nimic. (Baltasar Gracian)

A... și-am scris și o cronicuță, aici!

Clinica (de Adrian Lustig, Teatrul Studio) - mai bine nebun decât mort

Noua premieră a anului II de master, secţia română, de la UAT, Clinica, e o comedie cu nebuni pentru oameni normali. Poantele nu sunt cele mai subtile, dar calitatea umorului din textul lui Adrian Lustig nu suferă. Până la urmă tuşa groasă nu face decât să scoată mai bine în evidenţă ce era de scos.

O Clinică Americană în România, cu un personal restrâns: directorul, medicul psihiatru, bucătăreasa (care ocupă şi toate celelalte posturi pentru personal necalificat din organigramă), un pacient de la un ONG pentru actorii care nu l-au jucat niciodată pe Hamlet şi un pacient, fost boxer, de la un ONG pentru sinucigaşii rataţi. Pentru ca să se stabilească pe de o parte un oarecare echilibru: trei angajaţi, trei clienţi şi pe de altă parte să intervină un factor nou conflictual în poveste, în Clinică tocmai se internează un fost bancher, pus sub urmărire penală pentru că-i plăcea prea mult jobul său, adică să dea credite.
A... de menţionat şi bustul lui Freud din curtea clinicii.

Paul Dragobete şi Narcis Pasăre, actorul şi pugilistul, interpretaţi de Eugen Neag şi de Alin Stanciu, sunt personaje aruncate de rotaţia inertică a societăţii la periferia existenţei, în acelaşi loc ajunge şi bancherul Crinu Săndoi (George Sfîrăială), deşi înainte era plasat destul de sus în piramida socială. Bancherul iniţial ajuns în clinică pentru a se salva de la închisoare, sfârşeşte prin ai salva pe ceilalţi de clinică (pe toţi :D).
:)) Pare a fi trimisul involuntar al unor zei meschini şi scârboşi, care sunt inseraţi în spectacol într-o scenă de sex virtual: Violeta Drăghici, psihiatrul, se ocupă din biroul clinicii de libidoul unui demnitar.

Una peste alta Clinica-i un spectacol care nu m-a enervat, nu m-a plictisit, am râs şi cam atât.

Tunelul, E. Sabato, sau despre cum poţi să-ţi construieşti cu migală nefericirea

sau despre cum să nu iubeşti sau despre cum nu trebuie să iubeşti sau despre şamd...

povestea-n-scurt: un pictor se-ndrăgosteşte de soţia unui orb. pentru prima dată o remarcă, privindu-i insistent un colţişor, aparent neînsemnat (şi neremarcat de critici), dintr-un tablou. o re-întâlneşte întâmplător pe stradă şi încep o relaţie cam puroiasă. tipu-i foarte suspicios şi predispus la scenarii adulterine oridecâte ori tipa-i oferă cel mai mic şi neînsemnat indiciu. concentrat mai mult pe răspunsul, ecoul, replica la propria iubire. îşi dedică timpul, altfel necesar întreţinerii bucuriei, entuziasmului, fericirii şi hai... misterului, clădirii şi consolidării neîncrederii şi nefericirii. probabil odată cu sentinţa condamnării la răcoare şi singurătate (bulău), deşi nu specifică, a primit şi un certificat care-i atestă expertiza în denaturarea bolnavă a realităţii.

nu ştiu nimic legat de geneza romanului, poate artificiul narativ (ferestruica din tablou) a născut personajul principal pictor sau poate doar în urma teoriei tunelulilor/ destine care merg alături fără intersectări, până ajung pe aceeaşi traiectorie, cale spre prăpastie, şi atunci eroul-narator cam trebuia să fie artist, cult - predispus la analiză şi analogii, obsedat de replici, felul în care sunt lansate, şi de tot felul de aspecte minore, detalii, gesturi, coincidenţe, plus o remarcabilă instabilitate emoţională ornamentată cu o nesiguranţă clasică privitoare la sentimentele celuilalt - suspicios.

avem, aşadar un pictor, om scrupulos, meticulos, rezervat în manifestările sociale, cult, inteligent... după câteva ore de la închiderea cărţii, mă tot întrebam... şi apoi mi-am răspuns, că până la urmă nici astfel de oameni nu au cum să scape odată ce-şi dau drumul pe pârtia descrisă de Sabato sau poate cu atât mai puţin ei.

şi... revin puţin la realitate... of, mai bine nu.

Adrian Schiop – Zero grade Kelvin sau în căutarea unei ţări pentru tine

Uite un autor cu care-mi face plăcere să mă reîntâlnesc. După pe bune/pe invers, roman ieşit din experienţa/aventurile studenţiei de pe la cluj, Schiop vine cu un roman al cărui fir epic e plasat într-un loc ceva mai exotic, Noua Zeelandă. Din descrierea autorului, de pe prima aripioară a copertei aflu că omul chiar a hălăduit pe meleagurile alea, lucrând acolo vreo câteva luni bune ca zugrav. Romanul nu e, nu cade, nu alunecă în exotism şi nu te enervează din pricina asta, cum a făcut cu receptorul de mine Vară în Siam, un roman de Claudia Golea, drăguţel de altfel.

Începe surprinzător şi nu o dată. Întâi te intrigă şi-ţi bagă zâmbet motoul din Guţă (un mare filosof român în viaţă, de altfel), din păcate nu ştiu pe unde naiba, sub ce maldăr de hârtii, cărţi, haine sau ce pat mi-e cartea, şi nu pot cita motourile. Apoi primul capitol, prologul, pfuu... tre să spun şi să recunosc răspicat că m-a atras, dar după ce am intrat pe făgaşul normal al poveştii am rămas şi cu o frustrare ne-eradicată de ultimul capitol. De ce spun asta? Romanul e îmbrăcat în două capitole (primul - ultimul), care după mine au o legătură cu povestea romanului doar dacă vezi cartea pe de-a-ntregul aşa: o metaforă a fumatului: începe ca primele experienţe, cu uau-uri, filme, flash-uri, imagini, muzici de pe altă planetă, apoi te obişnuieşti, şmenu nu-i chiar aşa de şmenos, aşa că intri pe filme coerente, te poţi aşeza şi fără grabă sau panică intri în ficţiuni care se succed şi se construiesc de la sine lin, fără încrâncenare, degajate la început, apoi te obişnuieşti şi mai mult, şi mai mult, încet filmele încep să prindă ba câte o scenă pranoizantă, ba una cu multă frustrare la subsol, ba alta care-ncepe să fută sensul oricărei organizări şi toate astea accentuate imperceptibil din mijlocul blănelii, ajung să-ţi livreze non-sensul, şi când non-sensul s-a mutat cu tine în cameră îţi mai rămân doar o serie de teorii prăpăstioase ce nici nu mai eşti sigur că-s ale tale. În concluzie, avem un prim capitol exploziv, cu imagini aşa... ba cu tentă apocaliptică, ba doar exagerate, care pe mine m-au dus cu gândul la Mitos Micleuşan(Kasa Poporului) şi la Andrei Codrescu (Mesi@) şi eram chiar pregătit şi dornic să citesc un roman pe unul din firele astea. Apoi povestea reintră într-o normalitate a naraţiunii de toate zilele şi poate că bine face, apoi finalul e... nu ştiu, eu n-am priceput aproape nimic.

No bun, povestea: un proaspăt absolvent al facultăţii de litere, inclusiv pedagogia, fost profesor de română vreun an, parcă, cu părinţi intelectuali de sat, ia nişte bani împrumut de la rude şi cu o viză de turist porneşte înspre Eldoradoul neezelandez, doar că odată ajuns acolo, Edenul se accesează doar după ce primeşti work permitul, nu-l ia. Are mai multe joburi, în special muncitor în construcţii, zugrav, şi culegător de mere. Vine la capătul lumii să scape de îngustimea minţii colective neaoşe, pentru care, după spusele naratorului, dacă eşti mascul şi n-ai femeie eşti ori retardat ori retardat, şi să-şi găsească un bărbat lângă care/ cu care să se aşeze într-un loc şi să-şi vadă de-ale lui/lor. Doar că pe lângă bagajul ticsit cu frustrări, acolo găseşte o libertate de care ţi-e cam cu jenă să nu te bucuri (un camarad ieşit de sub oblăduirea părinţilor şi a altor instituţii sociale restrictive se bucură de liberatatea de-şi sparge toţi banii la sfârşitul săptămânii luând cluburile în cascadă, iar el, eroul, găseşte iarbă căcălău – bine, acum se poate şi spune, că nu tre să te duci până în NZ pentru astea). Naraţiunea merge mai departe pe o tehnică a portretului în mişcare, până acum, specifică lui Schiop. Cât de la fel ori diferiţi sunt oamenii, cum se integrează/infiltrează în noua societate, cum îşi sau nu-şi găseşte locul... cred că rămâne de aflat la momentul lecturii, care va fi una plăcută, cred.

O recenzie mai documentată şi mai amplă şi mai avizată găsiţi aici: (Adrian Schiop, Zero grade Kelvin/ review de Andrei Terian)

Am fost la Iadul este amintirea... (titlul continuă) + update

la Studio... nu ştiu cum şi de ce mi s-a năzărit să scriu o cronicuţă... :)) şi mi-am notat un singur lucru: Dr. Quinn

update: dau un search pe google cu numele piesei şi văd că prin 2010 parcă acelaşi text a mai fost montat şi la Odeon, după ce mă uit peste câteva cronici am impresia că doamna regizor Dana Lemnaru nu a montat o piesă cu titlul ăsta, ci a refăcut un spectacol :(
p.s. - sper ca anterioara impresie să fie una greşită

Prinţul Garoafă - păpuşi, păpuşari, copchii şi educatoare la Teatrul Ariel

Spectacolul a început la 11:00 (fix) şi a ţinut cam 50 de minute. (Mai avusese loc o reprezentaţie de la ora 9:30, da nu-s chiar aşa matinal din fire). Cu toată graba am înt'rziat cam un minut şi am mai prins loc doar pe ultimul rând.
Când am intrat, spectacolul începuse şi sala era plină de copii care şusoteau, exclamau şi se mirau de ghiduşia de pe scenă. Mi-a luat ceva timp să mă dumiresc şi să urmăresc povestea, că în primele minute am fost foarte ocupat cu dezgheţarea degetelor, că m-a pus han-tătarul să-mi aprind o ţigară pe drum.

Povestea pe scurt:
2 regi, în două regate şi două regine, plus intrigile nelipsite fiecărei curţi, că o fi ea regală, de joacă, de bloc sau de casă.
Primul rege (în ordinea în care i-am detectat eu), spune povestea că..., era foarte viril, dar nevastă-sa, regina - şi ea o muiere şi jumătate născătoare pe bandă rulantă, făcea numai fete, şi cum se ştie, unui rege îi trebuie în primul rând un moştenitor, adică un fecior.
Al doilea rege, pe ăsta, spre ruşinea mea, l-am detectat abia spre sfârşitul spectacolului, a reuşit să procreeze un bebe flăcău, numai că domnul cancelar, care tânjea după coroană şi tron, l-a transformat într-o garoafă în ghiveci, cred.
Între timp nevasta primului rege a născut a şaptea prinţesă. Apoi cred că au dispărut toate prinţesele. Mezina a fost găsită de o tanti care nu ştia ce să facă cu fetiţa..., dar pac-pac apare zâna strălucitoare (ea, zâna, cu gura ei a spus: Normal că strălucesc!) şi îi  spune femeii să ducă fetiţa în casa unui anumit pădurar, împreună cu ghiveciul cu garoafa cu pricina.
Povestea continuă, mai moare câte cineva, mai jeleşte câte altcineva, mai străluceşte zâna, mai creşte prinţesa mezină, o regină pare să cunoască legea şi-l ţine în frâu pe cancelarul isteric, mai înmiresmează garoafa roşie din ghiveci atmosfera, mai face zâna un ghiumbuşluc şi garoafa se transformă în Prinţul Garoafă, apoi prinţişorul face schimb de inimioare cu prinţesa mezină (am uitat să menţionez o chema Aurica, da n-avea buletin) şi... normal reapar celalte şase prinţese mai mari şi totul se termină cu o nuntă, dar nu ne mai spune nimeni nici dacă au trăit până la bătrâneţi adânci, nici dacă nunta s-a terminat ori putem merge şi noi să ne îmbuibăm. :D

Păpuşile au fost aplaudate la scenă deschisă la fiecare schimbare de tablou, un fecior de vreo 4-5 ani s-a-ntors spre domna educatoare în plină desfăşurare a spectacolului, pentru a o informa că fetiţa din spatele lui îi împinge scaunul, apoi la sfârşit, copiii au început să se îmbrace în grabă şi au cam uitat să-i aplaude pe păpuşari :))

Altfel... mi-am zis ieri, că, mă, eşti cam încordat şi predispus la nervozitate în ultima vreme, ce-ar fi să te duci tu frumos mâine la un spectacol de păpuşi, că n-ai mai fost de la Aladin şi lampa fermecată - acum vreun an şi ceva cred. Şi mi se pare că a funcţionat şmecheria un pic.

p.s.
tre să menţionez, că nu mă pot abţine, că am reuşit performanţa de a parcurge pe jos traseul de la Gara Mare până la Teatrul Ariel în 15-16 minute, performanţă imposibil de realizat cu vreun limax, fie el galben sau de altă culoare, al Siletinei.

l-am găsit pe tatăl lui forrest gump :D

Citesc Of Mice and Men, Despre şoareci şi oameni, de John Steinbeck, nobelizat omu şi el. Trecând peste faptul că nu pricep de ce, romanul e o cărţulie care nu pot să spun că nu m-a prins. Înţeleg de ce a putut fi considerată la un moment dat o carte controversată, motive: 1. puritanismul american specific vremii ăleia, care i-a făcut pe alţi autori americani mai tari şi ne-nobelizaţi să publice prin Franţa, 2. dacă despre un roman nu se spune că-i controvesat, atunci nu-i un roman din literatura americană :))

Povestea e drăguţică, doi tipi în căutarea paradisului (pe scurt) în timpul marii depresiuni (un fel de criză economică de prin anii 30), unul mic şi deştept (mai degrabă sfătos) celălalt mare şi prost (retardat), lucrează pe unde apucă - ferme/exploatări agricole, până retardatu face o tâmpenie şi tre să se care, visul lor e să-şi cumpere un loc al lor, o căsuţă şi puţin pâmânt de unde să nu-i alunge nimeni.
Of Mice and Men, în lista mea de lectură din literatura americană, ca tematică e peste Coliba unchiului Tom, de Harriet Beecher Stowe - clar (aia-i o porcărie siropoasă) şi mult sub Narrative of the Life of Frederick Douglass, an American Slave, care-i chiar o carte foarte bună şi adevărată :), şi, în relaţie cu autori din aproximativ aceeaşi perioadă, prefer The Great Gatsby.

La fel ca Forrest Gump, Lennie Small, e un retardat, mare, puternic şi bun ca o plăcintă caldă şi pufoasă, cu o predispoziţie indiscutabilă pentru declanşarea a tot felul de catastrofe mai mari sau mai mici, mânat, evident, de cele mai bune, morale, etice şi etcetera intenţii.