sau despre cum să nu iubeşti sau despre cum nu trebuie să iubeşti sau despre şamd...
povestea-n-scurt: un pictor se-ndrăgosteşte de soţia unui orb. pentru prima dată o remarcă, privindu-i insistent un colţişor, aparent neînsemnat (şi neremarcat de critici), dintr-un tablou. o re-întâlneşte întâmplător pe stradă şi încep o relaţie cam puroiasă. tipu-i foarte suspicios şi predispus la scenarii adulterine oridecâte ori tipa-i oferă cel mai mic şi neînsemnat indiciu. concentrat mai mult pe răspunsul, ecoul, replica la propria iubire. îşi dedică timpul, altfel necesar întreţinerii bucuriei, entuziasmului, fericirii şi hai... misterului, clădirii şi consolidării neîncrederii şi nefericirii. probabil odată cu sentinţa condamnării la răcoare şi singurătate (bulău), deşi nu specifică, a primit şi un certificat care-i atestă expertiza în denaturarea bolnavă a realităţii.
nu ştiu nimic legat de geneza romanului, poate artificiul narativ (ferestruica din tablou) a născut personajul principal pictor sau poate doar în urma teoriei tunelulilor/ destine care merg alături fără intersectări, până ajung pe aceeaşi traiectorie, cale spre prăpastie, şi atunci eroul-narator cam trebuia să fie artist, cult - predispus la analiză şi analogii, obsedat de replici, felul în care sunt lansate, şi de tot felul de aspecte minore, detalii, gesturi, coincidenţe, plus o remarcabilă instabilitate emoţională ornamentată cu o nesiguranţă clasică privitoare la sentimentele celuilalt - suspicios.
avem, aşadar un pictor, om scrupulos, meticulos, rezervat în manifestările sociale, cult, inteligent... după câteva ore de la închiderea cărţii, mă tot întrebam... şi apoi mi-am răspuns, că până la urmă nici astfel de oameni nu au cum să scape odată ce-şi dau drumul pe pârtia descrisă de Sabato sau poate cu atât mai puţin ei.
şi... revin puţin la realitate... of, mai bine nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu